Răspunsurile liturgice au fost date de către cele două grupuri psaltice „Sf. Nicodim de la Tismana” și „Sf. M. Mc. Gheorghe”, ale Catedralei.
În duminica a III-a din Postul Mare, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au rânduit să se serbeze închinarea Cinstitei şi de Viaţă făcătoarei Cruci. Se vede limpede şi clar grija Bisericii ca o mamă iubitoare, ea ajutându-ne să ne întărim, acum la jumătatea drumului spre Înviere, şi să mergem mai departe pe calea postului şi a vieţii noastre duhovniceşti.
După Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie soborul de preoţi şi diaconi sub protia Preacuviosului Părinte Gherasim, starețul mănăstirii Topolnița, a săvârșit o slujbă de mulțumire.
În momentele următoare, ierarhul mehedințean a vorbit celor prezenți despre lepădarea de sine şi asumarea Crucii.
Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că cine doreşte să vină după El trebuie mai întâi să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-L urmeze. Aşadar, lepădarea de sine, purtarea sau asumarea crucii şi urmarea lui Hristos sunt cele trei condiţii pentru a fi creştin şi a dobândi mântuirea.
Însuşi termenul de lepădare de sine este dificil de înţeles pentru omul de astăzi. În alte limbi decât româna, lepădarea de sine se traduce cu negarea de sine. Mai ales într-o lume individualistă, în care se afirmă eul şi se cultivă egoismul, ca lăcomie după profit, lepădarea de sine, ca program spiritual de renunţare la egoism, înseamnă ceva greu de acceptat. Totuşi, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că prima condiţie a urmării Lui, adică prima condiţie pentru a fi ucenic al Său, este lepădarea de sine. Însă lepădarea de sine nu înseamnă desfiinţarea sau anularea de sine, ci schimbarea modului egoist de a vieţui.
A doua condiţie a vieţii în Hristos este luarea sau asumarea Crucii. Crucea are o mulţime de înţelesuri spirituale în Sfânta Scriptură.
Crucea poate însemna recunoaşterea unei neputinţe şi a unei suferinţe personale, recunoaşterea finitudinii şi fragilităţii condiţiei umane. Crucea este adesea o neîmplinire, o boală incurabilă, o patimă nevindecată, o tristeţe că nu am devenit sau realizat ceea ce ne-am dorit.
Un alt înţeles duhovnicesc adânc al Crucii este „răstignirea” noastră permanentă între idealul propus şi rezultatul obţinut. Despre această cruce, ca permanentă neîmplinire şi luptă cu egoismul din noi înşine, vorbeşte Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19).
Numai Hristos Domnul poate transforma crucea noastră în scară către cer, într-o şansă de ridicare spirituală din păcat şi suferinţă, prin puterea Lui lucrătoare şi vindecătoare în interiorul suferinţei şi al neputinţei noastre. Hristos Mântuitorul poartă împreună cu noi crucea noastră şi o transformă, adică dăruieşte sens suferinţei noastre ca loc de întâlnire a noastră cu El, Cel Răstignit şi Înviat.
