Biserica NU militează irațional și nerealist pentru interzicerea totalitară a avortului, așa cum o fac în direcție opusă susținătorii necondiționați, imuni la argumente și întunecați de ură ai acestuia, ci recomandă(!) în cel mai adecvat mod la realitatea omenească și la Revelația dumnezeiască a Celui care este, printre altele, însăși Viața, încurajarea aducerii pe lume a ființei umane, a persoanei care se zămislește într-o altă persoană, oferind ulterior sprijin multiplu prin instituțiile sale caritabile viitoarei mame, potențial aflată într-o situație fragilă și dificilă. 

A manifesta reverență față de orice formă de viață, a încuraja aducerea la viață și nu omuciderea/ pruncuciderea, ține de esența moralei religioase cu rădăcini cerești, dar și de cea a bioeticii seculare oneste.

Argumentul pro-choice legat de libertatea de a dispune conform propriei voințe de propriul trup (valid până la un punct și doar în registre care nu-l afectează pe un altul) se lovește dureros de realitatea că în acel trup crește un alt trup, perfect distinct, al unei alte persoane, asupra vieții căreia nimeni altcineva nu are dreptul moral să decidă, doar pentru că aceasta nu se poate apăra singură.

Firește că discuția comportă ramificări raționale în zona excepțiilor dramatice pe care Biserica însăși le recunoaște și le acceptă (preeminența vieții mamei aleasă de ea însăși, de exemplu), dar problema în sine rămâne aceea a distincției limpezi, operate cu claritate, onestitate și responsabilitate morale, între încurajarea militantă a suprimării vieții unei persoane, fie și „in nuce”, și încurajarea respectării primului drept al ființei umane: dreptul de a te naște. 

Biserica nu susține așadar interzicerea totalitară a avortului, care rămâne o opțiune inevitabil tragică pentru mamă, ci doar încurajează firesc respectarea acestui drept fundamental care alimentează mergerea omenirii mai departe. 

Biserica nu poate fi niciodată anti-natalistă, ci doar pro-viață, ea nu poate împărtăși ideea absurdă a „neajunsului de a te fi născut”, ci doar sprijini libertatea de a opta moral și de a alege responsabil asumarea urmărilor unui act care angajează nu doar trupurile, ci și sufletele.

Biserica nu comite intruziuni în intimitatea adâncă a vieții strict personale. Unii clerici care totuși o fac, substituindu-se, în situații excepționale, chiar medicului, greșesc. Biserica are însă datoria deplină de a promova responsabilitatea morală, respectarea vieții, a dreptului fundamental de a trăi, precum și „cultura vieții”, dar are și datoria de a denunța monstruoasa „cultură a morții” care promovează sofistic avortul ca pe ceva subînțeles firesc și dezirabil. Ceea ce acesta nu este pentru că  „n a t u r a l i t e r”  nu poate fi. 

Bineînțeles că această mărturie favorabilă vieții și venirii pe lume a unei persoane deja concepute, va conta cu adevărat abia atunci când cei confruntați cu această gravă problemă vor putea înțelege că fetusul este o ființă umană dotată cu identitate și demnitate și că, deși nevăzut, chipul său amintește de porunca dumnezeiască „Să nu ucizi!”. Pe Decalog, printre altele, nu pe malformant activism ideologic, pseudo-jurnalism egal cu zero sau studii de gen s-a clădit civilizația euro-atlantică însăși.

E onest să ne amintim și că toți cei care ne-am născut și perorăm azi despre avort fie pro-choice, fie pro-life, am fost cândva, fără excepție, în stare embrionară. Era oare cumva mai bine pentru noi, părinții noștri sau pentru cei pentru care contăm să nu ne fi născut?

Biserica nu uneltește, cum își imaginează unii sărmani distopici, o revoluție morală care să instaureze morala cu forța, orice act autentic & valid moral fiind exclusiv unul care se înfiripă și crește doar în starea de libertate și în urma unei alegeri libere, făcute în cunoștință de cauză.

Firește, nu ne putem imagina că abolirea conștientă și liberă a avortului ar fi posibilă în absența convingerii sincere că fiecare embrion uman are o intrinsecă demnitate, convingere legată, desigur, de o reală credință creștină care, paradoxal, ne face cu adevărat raționali.

Unii oameni nu vor putea fi niciodată convinși să renunțe la avort decât dacă vor fi capabili să înțeleagă singuri sacralitatea pruncului din pântecele mamei.

Este destul de limpede că femeile care pretind public, mai mult sau mai puțin feminist, caracterul „sacrosanct” al avortului, nu mai cred pur și simplu că fătul pe care ajung să îl poarte în ele este în mod riguros o ființă omenească cu statut ontologic egal cu al lor, o ființă care poartă în ea „chipul lui Dumnezeu”. 

Avortul nejustificat medical, indiferent de ceea ce credem, rămâne o crimă în ordinea morală (ne)asumată în fața lui Dumnezeu, așa cum interzicerea totalitară a avortului rămâne o „crimă” în ordinea civilă și politică, inadmisibilă la rândul ei. Miza uriașă rămâne folosirea libertății cu sens, adică orientată spre Viață, nu spre opusul ei, nu împotriva noastră.

O societate în care mentalitatea dominantă ajunge să presupună, total greșit, că trebuie să avem doar un maximum de drepturi și nicio responsabilitate este opusul jalnic  al societății democratice ideale în care ar trebui să avem un maximum de libertăți și de responsabilități.

Biserica are, așadar, nu dreptul de a interzice ceva, ci doar pe acela de a converti atenția și voința oamenilor spre Viață și valorile inestimabile ale acesteia.

Mai are, de asemenea, datoria de a mărturisi și arăta în mod credibil și persuasiv că marea taină a existenței răului poate fi deslușită și măcar parțial înțeleasă doar din perspectiva existenței libertății.

Ne salvăm sau ne pierdem exclusiv ca ființe libere în intervalul creat mereu între chemarea lui Dumnezeu și răspunsul liber al omului.

Biroul de presă al Patriarhiei Române