Parohie (în 1887); din 1893 cu Vidimirești; în 1941, parohie formată din satele Rudina: 120 de familii cu 476 de suflete; Berești: 71 de familii cu 275 de suflete; Vidimirești: 63 de familii cu 303 suflete. În prezent, parohie formată din satele Rudina și Vidimirești, pendinte de Eparhia Severinului și Strehaiei prin Protoieria Baia de Aramă. În trecut, s-a aflat sub jurisdicția Episcopiei Râmnicului Noul Severin (până în 1939 și în 1945-1949) și Mitropoliei Olteniei (în 1939-1944 și 1949-2004). La recensământul din 2011, satul Rudina avea 526 locuitori (265 masculin, 261 feminin; 496 români, restul cu informație nedisponibilă; 492 creștini ortodocși, 4 baptiști, restul cu informație nediponibilă).

Hram Sf. Ierarah Nicolae; biserica nu întrunește condițiile pentru a fi considerată monument istoric.

Preot paroh Marius Ionuț Pălărie hirotonit la 1 noiembrie 2008, studii superioare, gradul preoțesc II. Tel.:0744  911 288

Satul Rudina aparține comunei Bala, din mai 1968, fiind situat în marginea de est a Podişului carstic al Mehedinţiului şi la vest de satul de reşedinţă Bala, în vecinătatea actualei comunei Şovarna, pe pârâul cu acelaşi nume. Altitudine maximă: 506 m (dealul lui Petrișor). Atestat documentar în anii: 1610 (Radu Șerban vv. întărește Mănăstirii Rudina stăpânirea peste o moșie în Vlădimirești); 1652 (Matei Basarab vv. întărește marelui căpitan Buliga stăpâniri asupra unor rumâni de aici).

În Evul de Mijloc a existat Mănăstirea Rudina, lăcaș de cult existent, probabil, în secolul al XVII-lea. Mănăstirea ar fi avut hramul Sf. Nicolae. Cum în 1778 generalul von Bauer nu mai amintea de vreo mănăstire care să ființeze în raza Rudinei, e foarte posibil ca în acel moment lăcașul monahal să fi fost dispărut, rămânând doar ca biserică de mir conservând hramul. De-a lungul vremii s-a pus problema dacă mănăstirea “ce se cheamă Rudina, unde este hramul Sfântului ierarh Nicolaeˮ, menționată într-un document de danie de moșie în Vlădimirești/Vidimirești, din 20 mai 1610 de la Radu Șerban vv., a existat cu adevărat în satul Rudina din Mehedinți, ținând seama că localități cu aceste nume sunt și în alte părți din țară.  Localizarea în Mehedinți a mănăstirii este susținută cu argumente peremptorii de istorici prestigioși (Radu Crețeanu, Nic. Stoicescu, Aurelian Sacerdoțeanu), printre altele invocându-se și faptul că hramul încă se păstra la începutul secolului al XX-lea la biserica din Rudina, după cum se păstrează și astăzi atât aici, cât și la biserica din Vidimirești. În succesiunea mănăstirii, la Rudina a existat biserica ctitorită de popa Iovan și Dumitru Plăveni/Plăveți la 26 octombrie 1812 (Catagrafia mănăstirilor și bisericilor din Mehedinți, 30 martie 1840). Biserica actuală a fost construită la începutul secolului al XX-lea, fiind terminată înainte de septembrie 1914.

Biserica din 1812 a fost de lemn, iar cea actuală este de zid, cu pridvor pe stâlpi și o frumoasă siluetă. Astfel, se ştie că aceasta fiinţează ca lăcaş parohial de cult, amplasat în centrul localităţii, de la începutul acestui veac. Construcţia ei a început în jurul anului 1900, lucrările prelungindu-se până în ultimul an de domnie a Regelui Carol I, când a fost sfinţită de P.S. Episcop Sofronie al Râmnicului. Paroh era preotul Ştefan Sgândăr, mort în anul 1953, care a avut şi calitatea de ctitor al bisericii. Alături de acesta, printre ctitori au mai figurat învăţătorul Constantin Bănescu şi agricultorii Ion Popescu, Gheorghe Cerbulescu şi Ion Totir-Mazilu. Constantin Bănescu şi Ion Popescu sunt cei care au donat terenul pe care s-a construit nu numai biserica, ci şi şcoala. În actul de donaţie făcut la 30 septembrie 1913 în Rudina, cei doi specificau că dăruiau comunei Rudina „pentru şcoală şi biserica parohială din această comună, în deplină proprietate şi în mod irevocabil, una bucată pământ moştenesc situată în centrul vetrei satului Rudina, în suprafaţă de 2592 m² , din care 1192 m² pe care s-a construit din nou biserica, iar 1400 m² pe care se va construi localul de şcoală”. În calitate de ajutor de primar şi de reprezentant al comunei, Gh. Cerbulescu declara că accepta „cu mulţumire şi recunoştinţă donaţiunea făcută de d-nii Const. Bănescu şi Ion Popescu şcoalei şi bisericii din această comună şi care bucată s-a şi remis comunei încă din 1898. Iar pentru a avea tăria legiuită această donaţiune – se preciza în finalul înscrisului – am format prezentul act subscris de noi propriu şi pe care îl vom supune Onor Judecătorii a Ocolului Rural Baia de Aramă spre autentificare”. Edificiul are formă de cruce, o singură turlă unde au fost adăpostite cele două clopote din bronz şi două abside laterale, unde au fost amplasate stranele. Altarul este poligonal, fiind prevăzut cu două geamuri şi o uşă cu scară pe peretele de sud.

Calota este semisferică, iar catapeteasma din lemn de tei, cu icoane, şi ele de lemn, cu ornament. Pronaosul are două ferestre simetrice, tinda - mare, cu uşă de acces dublu şi patru ferestre, având şi o scară ce urcă la turlă. Temelia s-a executat din piatră, iar zidul din cărămidă, fiind tencuit şi acoperit cu var şi praf de piatră.

Bolţile au fost făcute din paiantă şi rapiţă, asteriala din scândură de brad, iar acoperişul din tablă de aluminiu galvanizată, pusă prin contribuţia enoriaşilor şi a consiliului parohial. La interior, în pridvor, pictorul Gheorghe Bărbulescu, originar din Tismana, Gorj, a executat în ulei, pe panouri de mărimi mari, o pictură în stil modern, de inspiraţie bizantină, operă cu certe calităţi artistice, artistul fiind cotat la timpul respectiv ca făcând parte din rândul nu prea consistent al pictorilor cu şcoală. Spaţiile intermediare au fost vopsite decorativ, fără ornamente. La începutul anilor ’90 ai veacului trecut, biserica atinsese un avansat grad de degradare, ca urmare a trecerii timpului, intemperiilor şi, în general, a lipsei fondurilor necesare întreţinerii. Un deviz şi un caiet de sarcini întocmite pe baza măsurătorilor şi probelor efectuate la 28 februarie 2004 în legătură cu lucrările de restaurare şi conservare a picturii bisericii consemna că degradarea edificiului şi a picturii sale interioare avusese loc din cauze: naturale (seismele din 1940, 1977 şi 1986, care au afectat construcţia din cărămidă), artificiale (legate de instalaţia electrică), chimice (în locurile de ardere a sărurilor, unde au apărut oxidări cromatice şi au generat apariţia unei game de albastru şi brun, iar pe alocuri a produs desprinderi a peliculei de suport), biologice (din cauza mucegaiului de la unele părţi ale bolţii, apărut în preajma exfolierilor pe fondul excesului de umiditate), de microclimat (ca efect al umidităţii prin capilaritate, infiltrare şi condens, care a provocat degradări atât în structură cât şi în suportul picturii, la nivelul peliculei de culoare).

Faţă de starea de conservare a clădirii şi picturii în momentul menţionat, s-a considerat că biserica avea nevoie de intervenţii în zona de infiltraţii a calotelor şi tavanelor, adică în locurile în care se resimţiseră efectele intemperiilor, din cauza deteriorării acoperişului. Pe acest fond, s-a ajuns ca apa să migreze şi să apară burduşeli, săruri, mucegaiuri şi exfolieri, deteriorând pictura pe suprafeţe mari până peste baza bolţilor. Totodată, fisurile multiple penetrante au produs degradări directe şi colaterale, soldate cu numeroase agresiuni la adresa picturii. Pe baza probelor luate de pe toată suprafaţa fondului, în anul 2004 au fost efectuate lucrări de curăţire, spălare şi renovare a întregii picturi interioare, de către pictorul şi profesorul de arte plastice Gheorghe Plăveţi, originar din Rudina. Cu acelaşi prilej, s-au realizat şi înlocuirea tâmplăriei, retencuirea zidurilor cu ciment alb şi praf de marmoră, montarea jgheaburilor pentru scurgerea apei pluviale, înlocuirea asterialei şi duşumelei din pridvor cu mozaic veneţian şi îmbrăcarea cu gresie a scărilor de acces.

De asemenea, biserica a fost împrejmuită cu gard nou din ciment, s-a făcut aleea de acces în partea de sud-vest a lăcaşului şi o alta a fost creată prin faţa acestuia, pe terenul donat de către familia Alexandru Trotea Nicolae şi Anica, s-au montat şi porţile metalice,  covârşitoarea majoritate a cheltuielilor ocazionate de lucrările menţionate fiind acoperite prin contribuţia lui Constantin Cerbulescu, fiu al satului şi membru al consiliului parohial. În fine, prin contribuţia lui Barbu Cerbulescu, s-au argintat sfântul chivot şi toate obiectele din altar. Rod al grijii celui mai important susţinător material al acestor lucrări, Constantin Cerbulescu, şi a enoriaşilor din parohie, la 10 octombrie 2004 a avut loc şi resfinţirea bisericii. Slujba de resfinţire a fost oficiată de către P.S. Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi. La eveniment au luat parte numeroşi credincioşi din parohia Rudina, dar şi din altele mai mult sau mai puţin apropiate. Prin frumuseţea liturgică cu care s-a slujit în sobor, într-o zi însorită de toamnă, pentru cei mai mulţi slujba de resfinţire, oficiată chiar de P.S. Părinte Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, a reprezentat un eveniment unic.

În afara ostenelii pentru resfinţire, Constantin Cerbulescu a contribuit şi la îmbogăţirea inventarului bisericii cu cărţi bisericeşti şi obiecte de cult şi icoane, pe care în timp le-a suplimentat generos cu mici daruri şi cadouri către vârstnicii, tinerii şi copiii din sat, de obicei făcute în zilele de sărbători creştine. După înfăptuirea acestei ineluctabile opere culturale, sociale şi de credinţă strămoşească, s-a născut nevoia zidirii unei noi capele în Cimitirul satului, pe locul unde a fost ridicată, înainte de 1900, mai vechea biserică a satului cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Piatra de temelie a capelei a fost pusă la 27 iulie 2007, în ziua praznicului Sf. M. Mc. Pantelimon, de către Întâistătătorul Eparhiei mehedinţene, P.S. Nicodim Nicolăescu. În anul 2007 a fost turnată fundaţia capelei, iar în anul următor aceasta s-a zidit până la placă şi s-a făcut infrastructura acoperişului. În 2009, o echipă de meşteri din Bala de Jos a realizat acoperişul din lemn de brad, învelitoarea acestuia fiind dusă la bun sfârşit de către „nea Costică” din Ohaba, cel care a făcut şi jgheaburile. Toate lucrările la capela Cimitirului, care au fost completate şi cu zidirea unei noi clopotniţe la intrarea în curtea acestuia, s-au făcut cu contribuţia exclusivă a soţilor Constantin şi Alexandrina Cerbulescu şi a fiului lor Barbu Ion. Pictura noii bisericuţe din cimitir, realizată gratuit în tempera, în anii 2011-2013, se trece la numele familiilor Gheorghe şi Mihai Plăveţi şi Florin şi Ina Gheorghiu.

După finalizarea tuturor lucrărilor, la 23 octombrie 2013, P.S. Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, a săvârşit slujba de sfinţire a noii capele, înconjurat fiind la aceasta şi la Sfânta Liturghie de către un sobor de preoţi şi diaconi, printre care P.C. Vasile Ganţu, protopopul Protoieriei Baia de Aramă, George-Daniel Achim, preot paroh al Catedralei Episcopale din Drobeta-Turnu Severin, Ion-Viorel Văcariu, preot  slujitor al Catedralei Episcopale, în a cărui pastoraţie s-au început lucrările de reabilitare şi înfrumuseţare a capelei, pe vremea când era preot paroh al Parohiei Rudina, Marius-Ionuţ Pălărie, cel care a dus la bun sfârşit opera începută de predecesorul său, şi mulţi alţi preoţi din parohiile vecine. În fine, în vara anului 2014, tot la iniţiativa şi prin purtarea de grijă a lui Constantin Cerbulescu, a fost înlocuită cu gresie toată pardoseala din interiorul bisericii, s-a revopsit întreaga tâmplărie, s-a înlocuit şi gresia de pe treptele de la intrarea în sfântul locaş, a fost înnoită şi pregătită pentru sărbătoarea Hramului Parohiei – Sfântul Ierarh Nicolae, „mare făcător de minuni” pictura de pe faţada exterioară a bisericii şi a fost instalată o mini-centrală proprie, pe lemne, cu circuit închis, care în viitor va asigura căldura necesară oficierii slujbelor religioase pe timp de iarnă.

Preoți: popa Gheorghe (pe la 1699), popa Iovan (1812), Gh. Rudinaru (1851- 1868), Ioan Deaconescu (1868), Gh. Isverceanu (1887), M. Drăgănescu (1895), Șt. Sgândăr (hirotonit în 1907, în funcție în 1941 și ulterior), Cotoman, Semenescu, Dorian Ciucă, Ion Viorel Văcaru, Dan Cosmin Bobic, Marius Ionuț Pălărie (din 2008 până în prezent); epitropi: Ilie Protopopescu și Dumitru Plăvețu (1862), preotul Gh. Isverceanu, Ion I. Popescu și Dumitru N. Plăvețu (1887); cântăreți: G. Dascălu, I.C. Totir (1895), Stanciu Giurea, C. V. Totir (1941), Ion Dragotă, Elvis Marian Giurgi.

Filii arondate:

Șovarna de Sus

Parohie cu cătunele Runcul și Studina: 216 parohieni, 2 concubinaje (în 1887); în 1941, alcătuită din satele Șovarna de Sus, Ciuciuleți-Runc și Studina: 270 de familii cu 1150 de suflete. 

Hram Sf. Nicolae (1888); Nașterea Maicii Domnului (1894).

Biserica din sat este atestată 8 septembrie 1817 și a fost făcută de Matei Vîlcănescu, Daia Dobrescu, Ion Bejat și Mihai Trocan (Catagrafia mănăstirilor și bisericilor din Mehedinți, 30 martie 1840).

A fost o biserică de lemn, cu hramul Sfânta Adormire, pe proprietate megieșească. Din cauza degradării fizice a sfântului lăcaș, în 1891, protoiereul Șt. Călărășanu îl îndemna pe preotul din Șovarna de Sus să se unească cu cel din Șovarna de Jos și să construiască împreună o biserică parohială pentru ambele sate, unde să slujească cu rândul ambii preoți. Nu s-a îmbrățișat această sugestie și, după ce la Șovarna de Jos s-a ridicat o biserică nouă pentru acest sat, la Șovarna de Sus a trebuit să se procedeze în același fel, numai că noua biserică a fost ridicată aici abia în anii 1920-1922, după ce fusese începută, conform pisaniei, la 1908. A fost pictată de pictorul Victor Fulgescu din Costești, Vâlcea. În 1941, biserica avea o stare foarte bună.

Preoți: M. Boboiceanu (1868-1895 – paroh, și ulterior) și Barbu Boboiceanu (cunoscut și ca Barbu sin popa Gheorghe (1851, m. 1888), I. Stroescu (licențiat în Teologie, hirotonit în 1925, în funcție până în 1952); cântăreți: C. Plăvițu, G. Popescu (1895), C. Popescu (1941).

Vidimirești

Parohie cu cătunele Ohaba și Păpești: 62 parohieni, 1 concubinaj (în 1887); după 1893 a fost filie a parohiei Rudina, ca și în 1941, când satul avea 63 de familii cu 303 suflete. În prezent, aparține aceleiași parohii. În 2011, în sat au fost recenzați 174 locuitori (87 masculin, 87 feminin; 171 români, restul cu informație nedisponibilă; 157 creștini ortodocși, 14 baptiști, restul cu informație nedisponibilă).

Hram Sf. Ierarh Nicolae; cod MH-II-m-B-10439

Satul Vidimirești, pendinte de comuna Bala, din mai 1968, este situat în partea vestică a acesteia şi a satului Rudina, în vecinătatea actualei comune Şovarna. Altitudine medie: 240 m. În documentele scrise este atestat în 1610 (Radu Șerban vv. întărește Mănăstirii Rudina stăpânire peste o moșie în Vlădimirești, localitate care, după A. Sacerdoțeanu, este Vidimireștii).

Prima biserică atestată documentar din sat a fost ctitorită la 6 decembrie 1730, pe proprietate megieșească, de către Nicola sin Pîrvan Totir, Cosdi sin Frâncu, Pau sin Tudor și Barbu brat (Catagrafia mănăstirilor și bisericilor din Mehedinți, 30 martie 1840).

Această biserică a fost de lemn. Întrucât e greu de presupus ca ea să fi rezistat și în secolul următor, e probabil ca la un moment dat, în secolul al XIX-lea biserica fie să fi fost reparată radical, fie să fi fost reconstruită tot din lemn. O ipoteză este că a fost reconstruită, tot din lemn, în anii 1890-1900. Documentele Protoieriei Mehedinți atestă însă că, în 1891, acoperișul și Sf. Prestol ale bisericii erau deteriorate, cerându-se binecuvântarea Sf. Episcopii, care a dat-o, pentru reparații (intenția declarată fiind să se facă temelie de zid de 2 m, acoperiș cu scânduri de gorun, și să se tencuiască la interior și exterior). Biserica era descrisă ca având 13,30 m lungime și 6 m lățime. În 1894 s-au executat tencuirea și tâmplăria, nu și zugrăvirea, din cauza decesului zugravului cu care se convenise.

Totuși, lucrările n-au fost socotite suficiente de vreme ce, ca biserică încă parohială până la reorganizarea din 1893 a parohiilor, trebuia reconstruită de zid, după plan, încât în 1895 a fost declarată închisă. Totuși, reparația a continuat și la 3 februarie 1896 biserica a fost resfințită. Lucrările au fost acum efectuate cu cheltuiala lui Ion C. Totir, Dumitru Totir, Ion Roată, învățătorul satului și Ion Șișu, cel care a donat terenul pentru biserică și pentru cimitir, persoane care, pe bună dreptate, au fost considerați ca reprezentând a doua generație de ctitori ai bisericii. Lucrarea Vieața Bisericească în Oltenia…, apărută în 1941, vorbește, totuși, despre o reconstrucție a bisericii, tot din lemn, în 1905, pe locul celei vechi. Probabil reconstrucția s-a făcut pe locul temeliei din piatră a bisericii mai vechi, existentă până în anul 1890, şi a fost sfinţită în prezenţa Episcopului Râmnicului. Printre ctitorii ei s-au numărat Ion C. Totir, Dumitru Totir, învăţătorul satului, Ion Roată şi Ion Şişu.

Aşezat în mijlocul cimitirului, lăcaşul are o înălţime de numai 5 m, este în formă de navă şi, în ciuda dimensiunii sale mici, are în componenţa sa toate elementele canonice: pridvor, pronaos, naos şi altar, fiind construită din lemn, pe temelie de piatră şi tencuită şi văruită la exterior. Biserica este pictată în ulei, iar paraclisul în acrilic.   

Preoți: Gheorghe Bolbotină (1850, 1851), Ioan (1868), Vasile Drăgănescu (1887, 1891-1895 – atestat paroh); D. Chițimia (1888, 1891, 1892 - paroh, 1893-1895).