Duminica aceasta nu ne vorbește încă despre apa sfințită, ci despre inima care trebuie curățită. Ne amintește că întâlnirea cu Hristos nu este întâmplătoare și nici superficială. Dumnezeu vine, dar nu intră cu forța. Așteaptă o ușă deschisă, o cărare îndreptată, un suflet pregătit. Înainte de Arătarea Domnului, suntem chemați să ne privim pe noi înșine. Să vedem ce trebuie îndreptat, ce trebuie lăsat, ce trebuie spălat în apele pocăinței. Abia atunci, Iordanul vieții noastre poate deveni loc de sfințire, nu doar de trecere.

Înainte ca apele Iordanului să se cutremure sub pașii Celui fără de păcat, înainte ca cerurile să se deschidă și glasul Tatălui să se audă limpede, Biserica ne oprește pentru o clipă. Nu ne duce direct la lumină, ci ne așază mai întâi în ascultare. „Ne pune înainte un om aspru, îmbrăcat în păr de cămilă, cu glas tăios și inimă arzândă: Ioan” (Preasfițitul Nicodim)

El nu vine să mângâie, ci să trezească. Nu promite liniște, ci schimbare. Glasul lui răsună în pustie și, prin veacuri, ajunge până la noi: „Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui”. Pustia nu este doar locul unde a trăit Ioan, ci și locul inimii noastre atunci când uităm de Dumnezeu. Acolo răsună chemarea la pocăință, nu ca o osândă, ci ca o șansă. Ioan știe că nu este Lumina. Și tocmai de aceea luminează. Se micșorează pe sine pentru ca Hristos să Se arate. Într-o lume care aleargă după recunoaștere, el rămâne doar glas. Un glas care nu se păstrează pe sine, ci se consumă pentru Adevăr.

La final Sfintei și Dumnezeiești Liturghii preacucernicul părinte Claudiu Berbec, preot slujitor al mănăstirii Baia de Aramă a fost hirotesit duhovnic.

Mănăstirea Baia de Aramă, ctitorie brâncovenească de la sfârșitul secolului al XVII-lea, se înscrie firesc în această perspectivă a continuității și a pregătirii. Așezământul, construit din cărămidă și zgură de aramă, păstrează pictura murală originală în tehnica fresco și un plan arhitectural triconc, reprezentativ pentru epoca sa.

Istoria mănăstirii reflectă dinamica vieții duhovnicești: perioade de înflorire, urmate de secularizare și, în cele din urmă, de reînființarea vieții monahale în anul 2008. Această evoluție evidențiază rolul mănăstirii ca spațiu de rugăciune, mărturie și reînnoire spirituală.

Mănăstirea Baia de Aramă poate fi înțeleasă ca un reper al pregătirii tăcute, statornice, în care tradiția liturgică și viața monahală converg spre aceeași chemare: întâmpinarea lui Hristos prin pocăință și ascultare.

Articol scris de Trăilescu Alexandru Cătălin