Paraclisul (din greacă Paraklesis, în trad. „pentru a chema”) este o slujbă de rugăciune specifică pentru cei vii (spre deosebire de parastas, care este o slujbă pentru cei adormiţi). Cel mai adesea, această rugăciune este adresată Maicii Domnului, dar poate fi folosită pentru a cere mijlocirea oricărui alt sfânt. Trăsătura distinctivă a paraclisului este includerea unui canon de rugăciune către sfântul a cărui mijlocire este cerută. Paraclisul poate fi slujit de sine-stătător sau, într-o formă ușor scurtată, împreună cu Vecernia.
Acest sfânt, unul dintre noii sfinţi canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut în anul 1846, în Selivria Traciei, din Părinţi săraci, dar foarte evlavioşi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Aici sufletul său începe să-L descopere pe Hristos în inima sa prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti.
Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de harul Duhului Sfânt. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mănăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul război mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mănăstirea sa să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.
Trăind ca un înger în trup, şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui.
După aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la opt noiembrie, 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata sfinţilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduiala în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui.
Trecând mai bine de 20 de ani, trupul său a fost aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind bună mireasmă. La 3 septembrie 1953, sfintele sale moaşte au fost aşezate în biserica mănăstirii din Eghina, spre cinstire, iar în anul 1961 a fost trecut în rândul Sfinţilor, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie.
Părţi din moaştele sale se află acum şi în România, la Mănăstirea RaduVodă din Bucureşti şi în alte sfinte locaşuri.
Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina, numit Taumaturgul pentru vindecările miraculoase, îndeosebi de cancer, este unul din cei mai iubiți sfinți din Grecia. Un pelerinaj impresionant are loc atât la Mănăstirea sa din Insula Eghina cât și în toate locurile care dețin fragmente din moaștele sale, așa cum este Mănăstirea bucureșteană Radu-Vodă.
În anul 2020 s-a împlinit un secol de la trecerea în veșnicie a Sfântului Nectarie de Eghina, iar în 2021, a fost lansat filmul „Omul lui Dumnezeu” (Man of God) regizat de Yelena Popovic în care este prezentată viața Sfântului tămăduitor, jucat de actorul Aris Servetalis.
Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieştene pe noi. Amin