Numeroși severineni au venit pentru a se pregăti de întâmpinarea măritului praznic al Bobotezei, prin Împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului, după ce casele le-au fost sfințite de către slujitorii sfintelor altare. În casa sfințită, creștinul este protejat de vicleşugurile celui rău, cu condiția să nu aducă el însuși răul în casa sa printr-o viață lipsita de Dumnezeu. Încă din primele zile ale anului, preoții merg la casele credincioșilor și vestesc Botezul Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Preasfințitul Părinte Nicodim îi îndeamnă pe toți creștinii să se pregătească pentru acest mare praznic, iar cea mai bună pregătire pe care o recomandă Biserica pentru enoriași este împăcarea cu vrăjmașii, cu cei ce ne fac sau ne doresc răul. Sfântul Evanghelist Marcu reia proorocia de la Maleahi: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele şi va veni îndată în templul Său Domnul pe Care Îl căutaţi şi Îngerul legământului pe Care voi Îl doriţi. Iată, vine!, zice Domnul Savaot” (Mal. 3, 1). În această proorocie se face referire la „îngerul”, adică trimisul lui Dumnezeu care va pregăti calea venirii lui Mesia. Nu e întâmplător faptul că, atunci când e reprezentat singur în icoane, Sfântul Ioan Botezătorul este adesea înfățișat având aripi asemenea îngerilor, iar viața sa ascetică exemplară este model al vieții călugărești, numită adesea „chipul îngeresc” de viață, care prin independența aproape totală față de necesitățile materiale ale vieții, tinde către spiritualitatea îngerească.
Despre viața Sfântului Ioan Botezătorul, acesta avea îmbrăcămintea simplă și aspră, amintind de portul celor dintâi călugări pustnici, dar și de alimentația lor extrem de săracă și oarecum neobișnuită. Atât lăcustele, insecte care fac parte din alimentația popoarelor din regiunile deșertice, cât și mierea sălbatică, fac referință la independența sa față de tot ceea ce înseamnă confortul și bunăstarea așezărilor omenești, față de sedentarism. El e încins cu o cingătoare, simbol la evrei pentru starea de pregătire înaintea unei lungi călătorii. Așa cum odinioară Mântuitorul spunea că „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul” (Mt. 8, 20; Lc. 9, 58), tot la fel și Sfântul Ioan Botezătorul nu avea în vedere dobândirea tihnei vieții de aici, ci se afla într-o așteptare fierbinte a Împărăției Cerurilor, în care toate valorile vieții pământești pur și simplu se evaporă. Dar, cu toate acestea, el nu își arogă mesajul profetic, ba dimpotrivă încă din capul locului menționează clar că „Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor”. El e, prin urmare, numai un umil pregătitor de drum. Se simte mai nevrednic decât cea din urmă slugă, fiindcă nici slujba de dezlegare a sandalelor stăpânului nu i se potrivește cu adevărat. Profunda sa smerenie se arată în aceea că nu vrea nici măcar să se asocieze cu termenul ce l-a făcut celebru, acela de „botezător”. Nu face decât să boteze cu apă, care are într-adevăr proprietatea de a spăla lucrurile doar la suprafață, fără o consistență însemnată, în timp ce Acela Care vine după el va boteza cu Duhul Sfânt – despre Care știm că a venit peste Sfinții Apostoli în chipul unor limbi de foc. Iar focul are și el proprietăți curățitoare, însă nu îndepărtând mizeria ci efectiv anihilând-o, distrugând-o. Prin aceasta se vede efectul vestirii Sfântului Ioan, care înseamnă numai o „punere în gardă”, în raport cu Cuvântul Domnului care efectiv arde răutatea și pune în valoare esențialul creației Sale.
Articol scris de Trăilescu Alexandru Cătălin
