NICODIM

EPISCOPUL SEVERINULUI ȘI STREHAIEI

Despre iubirea nemărginită a Tatălui față de neamul omenesc și îndatorirea creștinului de a iubi pe Dumnezeu și pe aproapele

Pastorală la praznicul Nașterii Domnului – 2024

            „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facere 1,1), apoi a făcut lumea și timpul, după o anumită rânduială, și apoi a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată toate erau bune foarte (Facere 1, 31).

            În ziua a șasea, Dumnezeu Cel Unul în ființă și întreit în Persoane a zis: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” (Facere 1, 26), și apoi „luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață, și s-a făcut omul ființă vie” (Facere 2, 7). Plăsmuit de mâinile lui Dumnezeu, omul s-a bucurat de o cinste deosebită, fiind făcut după chipul lui Dumnezeu. Apoi Dumnezeu a făcut din coasta lui Adam pe Eva, cea dintâi femeie, pentru continuarea neamului omenesc. „Și Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l stăpâniți” (Facere 1, 28).

            Așezat în Rai, primul om a fost înzestrat, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, cu minte sănătoasă, cu inimă curată și voință liberă. Firea omenească era înfrumusețată prin părtășia ei cu Duhul Sfânt (Facere 2, 7). Altfel spus, trăiam în Rai ca îngerii, însă trebuia să împlinim o poruncă, aceea de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului pentru a nu muri. Dumnezeu i-a spus, după ce i-a încredințat toate și putința de a înainta în desăvârșire: „Iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Facere 2, 17).

Folosindu-se de marele dar primit de la Creator, și anume libertatea, Adam și Eva, din îndemnul diavolului în chip de șarpe, dar și din mândrie, au călcat porunca primită de la Dumnezeu. Pentru încălcarea poruncii au fost scoși afară din Rai. Păcatul săvârșit prin neascultare față de porunca dată de Dumnezeu (Facere 2, 16-17; 3, 6-9) se numește păcat strămoșesc. Având originea în căderea protopărinților neamului omenesc, a trecut la toți oamenii, la toți urmașii lui Adam. De aceea, Sfântul Apostol Pavel afirma: „Printr-un om a intrat păcatul în lume”(Romani 5, 12). Prin acest păcat ce s-a transmis, urmării lui Adam, s-a rupt legătura cu Dumnezeu, s-a pierdut harul, chipul lui Dumnezeu în om a fost slăbit.

Păcatul strămoșesc a adus omenirii moartea despre care, Sfântul Pavel a zis că este plata păcatului (Romani 6, 23). Este vorba despre cele trei trepte ale morții: trupească, sufletească și veșnică.

Iubiți fii duhovnicești,

Am amintit aceste aspecte cunoscute pentru a medita fiecare dintre noi, cât de important este să împlinim poruncile lui Dumnezeu și cât de rară este respectarea lor, dar și ce consecințe aduce nesocotirea lor.

Așa stând lucrurile, se cuvine să ne întrebăm de ce a zidit Dumnezeu lumea văzută, adică creația Sa. Potrivit învățăturii creștine, Dumnezeu a creat lumea din bunătatea Sa divină, nu dintr-o necesitate. A creat-o din bunătate pentru ca și „alte ființe să se facă părtașe la iubirea Lui intertrinitară”^[1]. Sfântul Dionisie Areopagitul zice că: „Binele, prin însuși faptul că există ca bine ființial, întinde bunătatea la toate cele ce sunt”^[2]. Și Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele mai mic al Sfântului Vasile cel Mare, arată că lumea văzută a fost creată din iubirea lui Dumnezeu: „Astfel, Dumnezeu Cuvântul, Înțelepciunea, Puterea, a fost Creatorul naturii umane, nu împins din necesitate la crearea omului, ci în virtutea iubirii Sale pentru această ființă a cărei existență a produs-o. Trebuia ca lumina să nu fie nevăzută, slava să nu rămână fără martor, bunătatea să nu fie fără o altă persoană care să se bucure de ea și celelalte daruri câte se văd în jurul firii dumnezeiești să nu rămână fără efect nefiind cineva care să se împărtășească și să se bucure de ele”^[3].

Starea primordială a protopărinților nu a durat prea mult, deoarece ei au încălcat porunca, însă din iubire, odată cu izgonirea din Rai, Dumnezeu le făgăduieşte că le va trimite un Răscumpărător, Mântuitor, Salvator, pe Însuși Fiul Său, care să șteargă păcatul omenesc. Sfântul Vasile cel Mare scrie: „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa, l-a învrednicit de cunoașterea Sa, l-a înzestrat, mai presus de toate vietățile, cu rațiune, i-a îngăduit să se desfăteze de nespusele frumuseți ale paradisului și l-a pus stăpân peste toate câte se află pe pământ; și apoi, când, fiind înșelat de șarpe, a căzut în păcat și prin păcat în moarte și toate urmările legate de ea, Dumnezeu nu l-a lăsat fără să-i poarte de grijă; ci i-a dat, la început, o lege ca să-l ajute, a rânduit apoi îngeri ca să-l păzească și să-l îngrijească, a trimis profeți ca să mustre răutatea și să învețe virtutea [...] Căci bunătatea Domnului nu ne-a părăsit și iubirea Lui față de noi n-am putut s-o împiedicăm; dimpotrivă, cu toate că am ofensat pe Binefăcător cu indiferența noastră față de darurile Lui, am fost rechemați din moarte și am obținut iarăși viața prin însuși Domnul nostru Iisus Hristos”^[4].

Sfântul Ioan Evanghelistul spune că: „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu față de noi, că pe Fiul Său, Cel Unul Născut, L-a trimis Dumnezeu în lume ca prin El viață să avem” (I Ioan 4, 9). „Taina cea din veac ascunsă” (Efeseni 3, 9), adică mântuirea omului se poate realiza prin marea iubire a lui Dumnezeu față de urmașii lui Adam, față de lume, față de neamul omenesc. „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 16-17). Sfântul Evanghelist Matei scrie că Iisus Hristos „va mântui poporul Său de păcate” (Matei 1, 21). Sfântul Ioan Evanghelistul precizează că din iubirea nemărginită a lui Dumnezeu „Sângele lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, ne curățește pe noi de orice păcat” (I Ioan 1, 17). Sfântul Pavel scria în Epistola către Romani (5, 19) că precum prin neascultarea unui om (adică Adam) s-au făcut păcătoșii cei mulți, așa prin ascultarea Unuia (a lui Iisus Hristos) se vor face drepții, adică se vor mântui cei mulți (Romani 5, 19). Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu față de noi a fost redată de Sfântul Pavel și prin cuvintele: „Dumnezeu îşi arată dragostea Lui față de noi, prin aceea că pentru noi Hristos s-a smerit, pe când noi eram încă păcătoși” (Romani 5, 8).

Iubirea lui Dumnezeu arătată neamului omenesc prin întruparea Unuia din Sfânta Treime a fost descrisă de Părintele Sfânt, Dumitru Stăniloae prin cuvintele: „Cea mai deplină ieșire iubitoare la făpturi a făcut-o Dumnezeu prin întruparea Fiului Său, Care a asumat natura umană. Dar în același timp Fiul a umplut natura umană de iubirea Sa divină față de Tatăl. Duhul Sfânt ne unește prin iubire cu Dumnezeu și între noi , făcându-Se purtătorul iubirii de la Dumnezeu la noi și de la noi la Dumnezeu și între noi înșine, așa cum e Fiul Său cel întrupat. El ne mișcă din interior prin iubirea Sa pe care o are de la Tatăl,  aducându-ne iubirea Tatălui și iubirea dintre El și Tatăl, și în același timp sădindu-ne și nouă iubirea Sa față de Tatăl și față de toți oamenii”^[5].

Dreptslăvitori creștini,

Fiecare dintre noi am înțeles că Dumnezeu este iubire (Ioan 4, 16), și că din această iubirea ne-a trimis pe Fiul Său Cel Unul Născut pentru ca lumea căzută, viață să aibă și să poată moșteni Împărăția Cerurilor. Se cuvine să ne punem întrebarea: cum? sau ce? vom răspunde lui Dumnezeu pentru marea Sa iubire, pentru venirea lui Mesia, născut smerit în peștera din marginea orașului Betleem.

Răspunsul la întrebare este limpede: Suntem obligați să-I răspundem la iubire cu iubirea noastră. Astfel spus, suntem mult îndatorați să arătăm iubire față de Dumnezeu și față de aproapele, adică să împlinim ceea ce a spus Iisus Hristos: „De Mă iubiți, păziți poruncile Mele” (Ioan 14, 15).

Învățătorului de lege, care cu gând răutăcios, ispitindu-L prin întrebarea: care poruncă este mai mare din lege?, Iisus Hristos îi răspunde: Să iubești pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă, iar a doua la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprind toată legea și prorocii. (Matei 22, 35-40)

În aceste momente de praznic fiecare să cugetăm, să medităm, să ne întrebăm: Ne-am străduit noi, sau ne străduim acum, să arătăm iubirea noastră sinceră față de Dumnezeu împlinind poruncile, ferindu-ne de a păcătui? Sau cu adevărat îl iubim noi pe Dumnezeu cu toată inima noastră, cu tot cugetul nostru, din tot sufletul nostru? Să reținem că Mântuitorul a spus și repetăm a doua oară: „De Mă iubiți păziți poruncile Mele” (Ioan 14, 15).

Dreptslăvitori creștini,

În continuarea acestui cuvânt pastoral se cuvine să prezentăm învățătura Bisericii cu privire la iubirea concretă a aproapelui, a semenului, conștienți fiind că „cel ce nu iubește pe aproapele n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8).

Pentru a evidenția importanța iubirii semenilor prin filantropie creștină dezinteresată, dar practică, Sfântul Ioan ne  învață: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi și dragostea Lui întru noi este desăvârșită” (I Ioan 4, 12).

Am arătat prin cele spuse până acum faptul că Dumnezeu ne-a iubit și ne iubește ca un Părinte. Pentru a ne determina pe fiecare dintre noi să arătăm dragoste unii față de alții, să nu răsplătim răului făcut nouă cu rău, ci cu iubire, Domnul Hristos a spus: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe celălalt” (Ioan 13, 34).

În viața de zi cu zi, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce S-a smerit pe Sine, chip de rob luând (Filipeni 2, 7) a adresat mulțimilor mai multe porunci din care amintim două. Prima pe care o aduc înaintea ochilor minții fiecăruia dintre dumneavoastră este: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre, că jugul Meu bun și povara Mea este ușoară” (Matei 11, 29-30). Deci cu blândețe și smerenie vom afla odihna și liniștea sufletească de care avem atâta nevoie.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață: „Nu vă temeți, spune Hristos când auziți de jug! Că este bun! Nu vă înfricoșați că v-am vorbit de sarcină! Ca e ușoară! Dar atunci, pentru ce Hristos a spus mai înainte: Strâmtă este poarta și îngustă calea? (Matei 7, 14). E strâmtă ușa și îngustă calea când ești trândav, când îți pierzi curajul. Dacă îndeplinești poruncile lui Hristos, ușoară îți va fi sarcina! De aceea a și numit-o acum sarcină! Dacă ești smerit, blând și îngăduitor. Această virtute este mama întregii filosofii. De aceea, când pe munte a început să dea legile acelea dumnezeiești, cu această virtute a început. Și acum face iarăși același lucru și dă cea mai mare răsplată, spunând: Nu vei fi numai altuia de folos, ci ție înaintea tuturora; tu te vei odihni, că vă veți afla odihna sufletelor voastre. Înainte de bunătățile cele viitoare, îți dă aici, pe pământ, răsplată; și-ți dă și premiul. Dându-Se pe El Însuși ca pildă, Hristos face să fie bine primite cuvintele Sale”^[6]     

A doua poruncă care este foarte importantă și de ținut minte pentru a o împlini este aceasta: „Câte voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea și voi faceți lor” (Matei 7, 12). Sfântul Ioan Gură de Aur zice că: „Această poruncă nu are în sine nimic greu, nimic anevoios. Ceea ce voiești a se face ție, aceasta fă-o tu aceluia, zice; răsplata este egală. Și nu a zis: Ceea ce nu voiți a vi se face, nici voi să nu faceți, ci a spus ceva mai mult. Aceea desigur că ar fi depărtare de rele, pe când aceasta este lucrarea celor bune. Așa că și una și alta se cuprind în acest grai. Și nici nu a zis numai  acesta și voi să le voiți, ci să faceți lor. Și care este folosul? Aceasta este legea, zice, și prorocii. Voiești a fi miluit? Miluiește și tu pe alții. Voiești a te învrednici de iertare? Iartă și tu altora. Voiești a nu auzi vorbindu-te de rău? Nici tu nu vorbi. Poftești a fi lăudat? Laudă și tu. Voiești a nu se lăcomi alții? Nici tu nu răpi lucrul altuia. Ai văzut cum a arătat că binele este după fire și că noi nu avem trebuință nici de legi omenești și nici de dascăli? În cele ce voiam a primi de la alții sau a nu primi, legiuim noi înșine”^[7].

Pentru împlinirea acestor porunci este nevoie de voință și de ajutorul lui Dumnezeu pe care trebuie să-l cerem cu insistență prin rugăciune. Referindu-se la ajutorul ce vine de la Dumnezeu pentru cel ce se străduiește să împlinească poruncile Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Atunci când cineva voiește să-și rânduiască viața după voia lui Dumnezeu, se bucură de atâta ajutor de Sus, încât i se împlinește tot ceea ce voiește”.^[8] Domnul, zice același Sfânt Părinte numit Gură de Aur, „pune acum  și coroana ușurinței îndeplinirii poruncilor, anume ajutorul pe care-l avem de pe urma rugăciunilor stăruitoare; El ne ușurează mult oboselile săvârșirii poruncilor. Nu trebuie să vă străduiți singuri, ne spune Domnul, ci cereți și ajutorul de sus”^[9].

Iubiți credincioși,

Unii dintre semenii noștri sunt nevoiași, alții bătrâni și suferinzi, alții bolnavi și nu are cine să-i cerceteze, alții foarte săraci și neajutorați. Pe aceștia trebuie să-i ajutăm fiecare dintre noi. Să reținem cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos: „Adevărat zic vouă, întrucât a-ți făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut (Matei 25, 40).

Un părinte spunea că: fiecare să socotească drept cel mai mare câștig folosul pe care îl aduce aproapelui său fiindcă și folosul aproapelui este tot folosul nostru. Pilda ne este prezentată de Domnul nostru Iisus Hristos care văzând o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputință și care era gârbovă de nu putea să se ridice sus nicidecum, a chemat-o la Sine și I-a zis: „Femeie ești dezlegată de neputința ta. Și Și-a pus mâinile asupra ei și ea îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu”(Luca 13, 11-13). Acea femeie suferea, avea o cruce grea pe care a purtat-o optsprezece ani. Ea, spre deosebire de mulți suferinzi, n-a strigat după Hristos ca să o tămăduiască, ea nu l-a rugat. A fost reținută ca mulți nevoiași și suferinzi din vremea noastră care nu se plâng nimănui, nu apelează la nimeni, nici măcar la rude. Așa cum Domnul nostru Iisus Hristos a mers spre ea și a ajutat-o, a vindecat-o, așa se cuvine să facem fiecare dintre noi.

În Vechiul Testament se acordă o grijă deosebită față de văduve, orfani, săraci. Evreii țineau seamă de învățăturile scrise cu scop filantropic. În cartea Levitic (19, 9-10) se precizează: „Când veţi secera holdele voastre în pământul vostru, să nu seceri tot până la fir în ogorul tău şi ceea ce rămâne după secerişul tău să nu aduni; Şi în via ta să nu culegi strugurii rămaşi, nici boabele ce cad în via ta să nu le aduni; lasă-le pe acestea săracului şi străinului, că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău”.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dacă vrei să bucuri pe cineva vreodată, nu pofti să slujești celor care petrec în bunăstarea și luxul acestei lumi, ci celor în necazuri, celor în împrejurări grele, celor în temnițe, celor cu totul goi și care nu au parte de nicio mângâiere. Adu-le acelora fericire, și multe vei primi. Căci dobândești mare câștig de la aceia și devii mai înțelept și lucrezi totul spre slava lui Dumnezeu. Iar dacă trebuie să ai grijă de cineva, alege-i mai bine pe orfani și pe văduve și pe cei aflați în multă sărăcie, decât pe cei care trăiesc în slavă și strălucire. Căci El Însuși a zis: Eu sunt Părintele orfanilor și Judecătorul văduvelor (cf. Psalmii 67,6).”^[10].

Să fim conștienți că orice ajutor și sprijin vom da fraților noștri nevoiași, vom primi și noi de la Dumnezeu răsplata nebănuită. Este de dorit ca fiecare credincios, fiecare enoriaș, să aibă în grijă un om nevoiaș pe care să-l cerceteze, să-l ajute, să-l viziteze la două zile. Rugăm pe toți slujitorii sfintelor altare ca împreună cu epitropii parohiilor să reactiveze comitetele parohiale filantropice. Fiecare comitet filantropic să aibă sub coordonarea preotului paroh o bază de date cu toți nevoiașii parohiei din sate și să organizeze persoane cu credință care în mod voluntar să acorde sprijin. Încheiem cu un cuvânt folositor scris de Părintele Dumitru Stăniloae, Sfântul și Teologul: „În viața pământească suntem suntem pe drum spre iubirea desăvârșită de Dumnezeu și de semeni. La iubirea și la unirea desăvârșită cu Dumnezeu și cu semenii vom ajunge în viața viitoare dacă ne vom strădui în viața de aici. Creațiunea se află pe drumul iubirii, primindu-și puterea din iubirea treimică și înaintând spre desăvârșirea ei în unirea cu Sfânta Treime și cu toți oamenii”^[11].

Fiecare dintre noi să răspundem și în anul 2025 să răspundem la marea iubire a lui Dumnezeu față de noi cu iubire față de Părintele luminilor și cu dragoste cu multă milostenie față de cei nevoiași.

Să aveți parte de sănătate și împliniri duhovnicești, iar Anul Nou 2025 să aducă lumii pace, liniște și întru toate bună sporire.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toți!

Vă îmbrățișează cu multă dragoste, al dumneavoastră Părinte duhovnicesc,

P.S. †Ncodim

Episcopul Severinului și Strehaiei

^[1] Sf. pr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele teologice, vol. 1, Ed. IBMOR, București, 1978, p. 337.

^[2] Ibidem

^[3] Ibidem

^[4] Sf. Vasile cel Mare, Reguli Mari, coll. PSB, vol. 18, trad. de prof. Iorgu D. Ivan, Ed. IBMBOR, București, 1989, pp. 223-224.

^[5] Sf. pr. Dumitru Stăniloae, Op.cit, p. 281.

^[6] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, coll. PSB, vol. 23, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 469.

^[7] Idem, Tâlcuiri la Epistola a II-a către Corinteni, Ed. Atelierele grafice SOCEC & Co, București, 1910, pp. 165-166.

^[8] Idem, Omilii la Facere, coll. PSB, vol. 22, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 198.

^[9] Idem, Omilii la Matei, coll. PSB, vol. 23, Ed. IBMOR, București, 1994, pp. 297-298.

^[10] Idem, Cateheze baptismale, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2012, p. 98.

^[11] Sf. pr. Dumitru Stăniloae, Op. cit,  p. 281.