De la bucuria învierii la bucuria veșnică
în Împărăția lui Dumnezeu

Iubiții mei fii duhovnicești,

Slujitori ai altarelor străbune și binecredincioși creștini,

Cu darul lui Dumnezeu, sărbătorim cu bucurie duhovnicească și în acest an al mântuirii 2024 Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, în afara bisericii, nu în interior, fiindcă acest Praznic al Praznicelor și Sărbătoare a Sărbătorilor îi privește nu numai pe creștinii ce participă la Sfânta Liturghie în duminici și sărbători, ci pe toți oamenii deopotrivă. Ne privește pe noi toți, deoarece toți vom învia, așa după cum a înviat din morți Domnul nostru Iisus Hristos. Sfântul Apostol Pavel scria corintenilor: „Precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (I Corinteni 15, 22).

Învierea cea de obște, adică învierea tuturor morților, va avea loc la sfârșitul veacurilor, când Iisus Hristos va veni cu slavă și putere multă ca să judece viii și morții. Sfinții Evangheliști mărturisesc că: „vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui (Hristos) și vor ieși cei care au făcut cele bune spre învierea vieții, iar cei care au făcut cele rele spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29; Matei 16, 27; 25, 31-46).

În aceste clipe de bucurie duhovnicească, fiecare credincios prezent în miez de noapte primește lumină de la slujitorul Sfântului Altar. Lumânările aprinse acum cu Sfânta Lumină adusă de la Ierusalim, pe care le purtăm fiecare în mâini, sunt simbolul luminii pe care Învierea lui Hristos o aduce în lume pentru întreg Universul^[1]. Cântarea a VIII-a din Canonul Învierii, psalmodiată de protopsalții din strană, precizează că: „toate s-au umplut de lumină, și cerul, și pământul, și cele de sub pământ”^[2].

Bucuria este mare pentru noi fiindcă lumina Învierii lui Hristos dă sens întregii creații, întregului univers ce se îndreaptă spre „un cer nou și un pământ nou” (Apocalipsa 21, 1). Bucuria este mare fiindcă, după Învierea cea de obște de la sfârșitul veacurilor, „moarte nu va mai fi” (Apocalipsa 21, 4). Va fi o viață veșnică în Împărăția lui Dumnezeu (Apocalipsa 21, 23).

Trăim momente de bucurie duhovnicească fiindcă, prin jertfa de pe cruce și prin Învierea Sa, Domnul nostru Iisus Hristos a surpat zidul despărțitor între neamul omenesc și Dumnezeu. Prin Învierea Sa, El ne-a deschis nouă cale să ne întoarcem din nou acasă la Tatăl ceresc, să fim cu El în Împărăția Sa.

Ne bucurăm fiindcă Iisus Hristos a venit ca biruitor al morții și dătător de viață. El a spus despre Sine cuvintele următoare, pe care le-a scris Sfântul Ioan Evanghelistul : „Eu sunt Învierea și Viața, cel ce crede în mine, chiar de va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). Altă dată El le spunea Sfinților Apostoli: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).

Sfântul Apostol Petru scrie în prima sa epistolă: „prin Învierea lui Iisus Hristos din morți ne-a născut din nou spre nădejde vie, spre moștenirea nestricăcioasă și neîntinată și neveștejită, păstrată în ceruri pentru  noi” (I Petru 1, 3-4).

Dreptslăvitori creștini,

În aceste momente de bucurie, se cuvine să rememorăm evenimentele ce au avut loc după ce Pilat a acceptat, la stăruința autorităților religioase iudaice, ca Iisus să fie dat morții prin răstignire. El a fost scos în afara porților Ierusalimului și dus pe o colină numită Golgota, adică „locul Căpățânii” ( Matei 27, 33). A parcurs un drum al suferinței trupești și sufletești, istovit de greutatea crucii. După ce a parcurs drumul crucii sau via Dolorosa, a fost dezbrăcat de haine și răstignit între doi tâlhari, doi făcători de rele, unul de-a dreapta și altul de-a stânga. În partea superioară a Crucii a fost pusă spre batjocură o inscripție în limbile ebraică, greacă și latină, cu următorul text: „Acesta este Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor” (Matei 27, 37; Ioan 19, 19-20). A fost mult batjocorit și ironizat de căpetenii prin cuvintele: „Pe alții i-a mântuit, mântuiască-Se și pe Sine Însuși, dacă este Hristosul, alesul lui Dumnezeu” (Luca 23, 35).

În toiul grelelor suferințe, timp de peste trei ore, cât a stat răstignit pe Cruce, Iisus a rostit mai multe cuvinte sau fraze, din care amintim două: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac” (Luca 23, 34). Prin această rugăciune Iisus cere Tatălui Ceresc iertare vrăjmașilor Săi, cere iertare celor care L-au condamnat, celor care Îl denigrau în timp ce era răstignit pe Cruce. El răspunde la ură și răutate cu multă dragoste, cu multă iubire. Acest amănunt, acest exemplu se cuvine să fie urmat de fiecare dintre noi.

            Tâlharul din stânga îl batjocorea și el, iar cel din dreapta i-a luat apărarea lui Iisus cel răstignit prin cuvintele: „Acesta niciun rău nu a făcut” și întorcându-se spre Iisus a zis: „Pomenește-mă Doamne când voi veni întru Împărăția Ta”. Cu bunătate Iisus i-a răspuns: „Adevăr îți spun ție, astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca 23, 39-43).

Prin urmare, Iisus Hristos primește pocăința făcătorului de rele, îi dă iertarea de păcate și îl primește în Rai. Concludem că trupul tâlharului a fost așezat în pământ, iar sufletul lui a fost rânduit în Rai. Deci, aflăm și din acest dialog despre existența Raiului, a locului unde nu este durere, nici întristare, nici suspin. Raiul a fost numit și sânul lui Adam, a lui Isaac și a lui Iacob^[3].

Iubiți credincioși,

Învățătura bisericii noastre ne arată că, după despărțirea de trup, sufletul nemuritor al persoanei merge fie în rai, fie în iad, și așteaptă acolo până la sfârșitul veacurilor. El așteaptă învierea cea de obște, pentru a se uni cu trupul și a se înfățișa la Judecata Universală.

După despărțirea de trup, sufletul se prezintă în fața Dreptului Judecător la judecata particulară. Despre judecata particulară ne vorbește Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: „Rânduit este oamenilor odată să moară, iar după aceea să fie judecată” (Evrei 9, 27). Această judecată se deosebește de cea universală sau de obște, care se va face cu toți oamenii la sfârșitul lumii, după învierea din morți. Tertulian, unul dintre scriitorii bisericești de renume, precizează diferențele dintre judecata particulară și cea obștească. El zice „Sufletul (păcătosului după moarte) cel dintâi trebuie să încerce judecata lui Dumnezeu, ca unul ce a fost pricinuitorul tuturor celor ce le-a făcut, dar el trebuie să aștepte și trupul său, ca să primească răsplata și pentru ceea ce a făcut cu ajutorul trupului, care s-a supus poruncilor lui”^[4].

            La judecata particulară se ține seamă de starea în care se află omul în ceasul morții. Dumnezeu-Fiul, Dreptul Judecător, rânduiește unde va fi dus sufletul. Sufletele celor buni, celor considerați vrednici, vor fi duse de sfinții îngeri în Rai (Luca 23, 43) sau Sânul lui Avraam (Luca 16, 22). Sufletele celor necredincioși și păcătoși vor fi duși în iad (Luca 16, 22). La despărțirea sufletului de trup fiecare persoană își cunoaște păcatele sale. Acestea sunt reamintite permanent de conștiința noastră, de care se folosește Dumnezeu pentru ca omul să nu poată spune că a fost judecat pe nedrept. Prin urmare, e bine să reținem despre conștiința noastră că este judecătorul nostru pe tot parcursul vieții pământești.   

În timpul morții și mai ales după moarte, conștiința va fi luminată în chip deosebit de Dumnezeu. Ea va conferi sufletului o mare liniște, în cazul oamenilor care în timpul vieții au împlinit cu credință și evlavie poruncile lui Dumnezeu. De asemenea, conștința poate produce sufletului o spaimă grozavă, o nelinște pentru cei ce, prin păcatele săvârșite sau prin robia patimilor, s-au îndepărtat de Dumnezeu. Unul din părinții filocalici din sec. al IX-lea ne îndeamnă pe fiecare: „Luptă-te să iei arvuna mântuirii în chip ascuns, înlăuntru inimii tale, cu o încredințare neîndoielnică, pentru a nu afla în vremea ieșirii tulburare și spaimă neașteptată. Și atunci ai luat, când nu mai ai inima osândindu-te pentru lipsuri și conștiința înțepându-te pentru supărări; când s-a domesticit sălbăticia patimilor, fiară în tine, cu harul lui Dumnezeu; când îți izvorăsc lacrimile de mângâiere și mintea se roagă curat și neîmprăștiat; și când primești cu bucurie și cu inima pregătită moartea cea înfricoșată, de care fug cei mulți”^[5].

            Este necesar să arătăm în continuare în ce constă starea de bine, fericirea sufletelor celor care, asemnea tâlharului de pe cruce, au parte de Rai. Rânduite a sta în Rai, sufletele au parte de Dumnezeu, de Sfinții îngeri, de Sfinți și Patriarhi, bucurându-se în lumina și slava lui Hristos (Matei 8, 11; Luca 13, 28, 29; Evrei, 12, 22, 23, Ioan, 14, 3; Luca 16, 23; II Timotei 2, 12). Aici sunt, umpluți de strălucire, iubire și cunoștere, sunt îndumnezeiți prin har. (I Ioan 2; 4, 16).

            Chinurile celor din iad sunt descrise în imagini. Astfel, locul de suferință, ce constă în depărtarea de la fața lui Dumnezeu (Matei 7, 23), este numit gheenă (Matei 5, 22, 29, 30), locul de chinuri, cuptorul de foc (Matei 13, 42-50), focul nestins (Matei 3, 12), iezerul de foc (Apocalipsă 19, 20), întunericul cel mai dinafară (Matei 8, 12, 22). Sufletele acestora nu se mai pot ruga, nici nu mai pot privi membrii familiei de pe pământ, cum spun unii. Mărturie stă Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, despre care scrie Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (Luca 16, 19-31).

            Au nevoie însă de rugăciunile noastre, ale celor vii, către Dumnezeu, Care are putere prin Jertfa Răscumpărării să scoată aceste suflete din iad. Un ierarh al bisericii noastre preciza că, „prin rugăciunile Bisericii, prin puterea Jertfei celei nesângeroase aduse pentru acești răposați, prin milosteniile date pentru ei, li se ușurează soarta. Acești păcătoși nu sunt lipsiți de nădejdea iertării și a bunurilor veșnice”^[6].

            Iubiți frați creștini,

            Se cuvine ca la această zi de Înviere să vorbim și de Împărăția lui Dumnezeu, care va dura o veșnicie. Vorbim, medităm și ne dorim moștenirea acesteia, adică, după cum spunem în Crez, așteptăm învierea morților și viața veacului ce va să fie. De Împărăția lui Dumnezeu vor avea parte numai drepții, iar fericirea veșnică nu poate fi descrisă în cuvinte, mintea nu poate nici măcar intui cum va fi acolo. Știm doar ceea ce scria Sfântul Pavel corintenilor: „cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9). Acolo nu va fi lipsă de soare, fiindcă luminătorul va fi Mielul (Apocalipsă 21, 23), iar Dumnezeu va fi toate în toți (I Corinteni 15, 28). Se cuvine să mai amintim o revelație dumnezeiască din cartea Apocalipsei, unde citim că, în împărăția Sa, Dumnezeu „va șterge toată lacrima de la ochii lor și moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăte, nici dureri nu vor mai fi” (Apocalipsă 21, 4).

            Noi, cei vii, suntem îndatorați ca, prin multă rugăciune și milostenii, să ajutăm pe cei din chinuri să fie iertați de Dumnezeu, Care poate trimite îngerul Său ca să-i scoată și să-i rânduiască în Rai. Așa după cum suntem îndatorați să ne rugăm pentru semenii noștri vii, suntem îndatorați să ne rugăm și pentru iertarea păcatelor celor răposați. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Vă îndemn, deci, înainte de toate, să faceți rugăciuni, cereri, făgăduințe, mulțumiri pentru toți oamenii” (I Timotei 2,1). În Vechiul Testament se aduceau jertfe pentru ostașii morți. Astfel, în II Maleahi se zice: „Drept aceea, sfânt și cucernic gând a fost că a adus jertfă de curăție pentru cei morți, ca să se slobozească de păcat” (II Maleahi 12, 42-46). Încă din primele secole de după Hristos s-a oficiat Sfânta Liturghie la care au fost pomeniți cei morți. Altfel spus, „nu degeaba au rânduit Apostolii să se facă asupra Tainei celei înfricoșate pomenirea celor plecați. Știau că mult le folosește, multă binefacere aduce celor mulți. Când stă poporul, plinătatea preoțească, cu mâinile întinse și înaintea lor stă jertfa înfricoșată cum nu vor îndupleca pe Dumnezeu cei adormiți? Dar aceasta numai pentru cei plecați în credință”^[7].

            Există rânduieli ale Bisericii, cum ar fi pomenirea răposaților la Proscomidie, o rânduială ce precede Sfânta Liturghie. Sunt rugăciuni ale Bisericii, rugăciuni pentru dezlegarea păcatelor pe care le pot citi numai preoții la slujba parastasului, parastas la care se impart bunuri, în special mâncare, pentru ca Dumnezeu să ierte pe cel pomenit. Cei răposați nu mai au nevoie de mâncăruri, dar au nevoie de faptele acestea ale milosteniei făcute de membrii familiei. Este aceasta o formă de filantropie creștină, o operă samariteană, păstrată de veacuri în Biserica noastră.

            În concluzie, putem spune cu privire la scoaterea sufletelor din chinurile iadului că numai Dumnezeu are această putere, „Care S-a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru toți, mărturia adusă la timpul său” (I Timotei 2, 6). „Căci pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, ca să stăpânească și peste morți ți peste vii” (Romani 14, 9), (Rut 2, 20; III Regi 2, 6; Psalmi 48, 16; Matei 12, 32; I Corinteni 15, 9; Evrei 9, 22; I Ioan 2, 2 și Apocalipsă 1, 18). Jertfa răscumpărării se aduce pentru toți deopotrivă, vii și morți. Dumnezeu, în marea Lui iubire, ne ascultă rugăciunile de cerere pe care le facem pentru noi, cei vii, cât și pentru răposați (Marcu 11, 24; Ioan 14, 13).

Iubiți fii duhovnicești,

            Ne-am referit în cele de mai sus la starea sufletelor după despărțirea de trup și petrecerea lor până la învierea cea de obște, înviere ce va fi urmată de Judecata Universală. După această judecată, cei drepți vor avea parte de împărăția lui Dumnezeu. Datorită acestui motiv, trăim momente de bucurie ori de câte ori serbăm Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Datorită răscumpărării aduse de Iisus Hristos, Mesia cel așteptat, datorită Învierii și Înălțării la cer, fiecare dintre noi vom putea dobândi viața veșnică alături de Dumnezeu, în Împărăția Sa.

            Așa cum suntem fiecare, cu sau, de multe ori, fără nădejde în Dumnezeu, că vrem sau că nu vrem, vom pleca din lumea aceasta când se va termina firul vieții, luând cu noi rodul faptelor noastre bune sau rele. Un părinte filocalic spune că Împărăția lui Dumnezeu este bunătate și înțelepciune. Purtându-ne cu bunătate, fiind atenți cu cei din jur, respectându-i și prețuindu-i pe toți deopotrivă, înmulțind rugăciunea, vom avea parte de înțelepciune și ne vom duce viața aici pe pământ cu nădejde că vom moșteni Împărăția Cerurilor, de care să ne învrednicească Dumnezeu pe toți. Amin!

Cu prilejul acestor mari sărbători îmi îndrept gândul meu către dumneavoastră, dreptslăvitori creștini ce ați fost binecuvântați să vă nașteți și să trăiți în aceste frumoase plaiuri și cetăți ale Mehedințiului, și rog pe Dumnezeu să vă facă parte de sănătate, bucurii duhovnicești, liniște lăuntrică și nădejde în ajutorul Fiului Său Celui Înviat! Să trăiți întru mulți și binecuvântați ani!

Vă îmbrăţişează cu multă dragoste, al dumneavoastră Părinte duhovnicesc,

† Nicodim

Episcopul Severinului și Strehaiei

^[1] Preafericitul Daniel, Evanghelia slavei lui Hristos, Predici la Duminicile de peste an,  Editura Basilica, București, 2016, p. 14.

^[2] (...), Slujba Învierii, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p. 50.

^[3] Panihida, Ed. IBMO, București, 2016, pp, 8-52.

^[4] Silvestru de Canev, Dogmatica, vol. V, p. 94, în vol. Învățătura de Credință Ortodoxă, Sfânta Episcopie a Hușilor, 2012.

^[5] Teognost, Despre făptuire, contemplație și preoție, cap. 33, în vol. Filocalia, vol. IV, trad. din grecește, introducere și note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMO, București, 2010, p. 299.

^[6] Mitropolitul Nicolae al Crutițelor, în: Învățătura de Credință Ortodoxă, Ed. IBMO, București, 2015, p. 208; Mitropolitul Nicolae al Crutițelor în: Învățătura de Credință Ortodoxă, Sfânta Episcopie a Hușilor, 2012, p. 244.

^[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 3 la Filipeni, trad. de Teodosie Atanasiu, București, 1903; Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 3 la Filipeni, în vol.: Învățătura de Credință Ortodoxă, Ed. IBMO, București, 2015, p. 206;