Lăcaşul de cult cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil a fost zidit în anul 1863: „ziditu-s-a din temelie această Sfântă Biserică cu hramul „Sfinţii Voievozi” şi s-a sfinţit în anul 1863, în zilele Preaînălţatului nostru Domn al Principatelor Unite Moldo-Române, Alexandru Ioan I, cu blagoslovenia Părintelui Episcop al Râmnicului, D.D. Kalinik” aşa cum găsim menţionat în pisania bisericii.
În cuvântul de învățătură, Preasfințitul Părinte Siluan, Episcopul românilor din Ungaria, a vorbit credincioșilor despre evanghelia Duminicii Vindecării Orbului din Naştere. Ierarhul a insistat pe întrebarea apostolilor către Mântuitorul Iisus Hristos, Cine a păcătuit el sau părinții acestuia. Însă Mântuitorul le răspunde că aceasta s-a întâmplat pentru a se arăta prin acesta slava lui Dumnezeu.
Fiinţa umană nu putea să rămână în întuneric. Lumina divină a învins întunericul păcatului şi al morţii, iar „la plinirea vremii”, Dumnezeu se întrupează prin Iisus Hristos, în istorie. Dumnezeu - Iubire şi Lumină -, Părinte şi Bunătate nu putea să lase ordinea în dezordine, toate câte le-a zidit să se prăbuşească. Omul, coroana creaţiei, aştepta Răscumpărătorul. Din iubirea fără margini, Dumnezeu-Tatăl trimite pe Fiul Său în lume „ca lumea viaţă să aibă” şi încă din belşug, „pentru că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său cel Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Acum aveau să se împlinească cuvintele psalmistului: „Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne” (Ps. 4, 6), „că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumina” (Ps. 35, 9).
Bezna, fărădelegea şi păcatul, întunericul şi răul trebuiau biruite. Cu toate acestea, deşi „Lumina a venit în lume, oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan, 3, 19).
Părintele paroh Vasile Ganțu a mulțumit tuturor Ierarhilor, credincioșilor, dar și colaboratorilor și prietenilor, apropiați atât de cucernicia sa, cât și de Biserica lui Hristos.
La finalul momentului liturgic au fost oferite gramate de vrednicie pentru toţi cei care au contribuit cu obolul lor, bănesc sau prin participarea fizică, la realizarea lucrărilor de restaurare.
Răspunsurile liturgice au fost date de către membrii corului Kinonia al Episcopiei Severinului şi Strehaiei.
Situat în partea de nord a județului Mehedinți, este străbătut de apele pârâului Brebina, afluent al Bulbei. A fost întemeiat de boierii veniţi din părţile Sibiului şi Hunedoarei, în transhumanţă cu oile la păşunat la munte şi în şesul Dunării. Se pare că inițial au fost vreo 20 de familii de ungureni venite la sfârșitul secolului al XVIII-lea sau începutul celui următor atât în transhumanță cât și din cauza asupririi exercitate de maghiari în regiunile de baștină. Ultimele veniri în sat au fost chiar înainte de Marea Unire din 1918, prin căsătorirea în Titerlești a fraților Ion și Dumitru I. Suciu, originari din Poiana Sibiului. În 1825 s-a construit biserica satului.
Tradiția locală vorbește despre existența unei vechi biserici la Titerlești, a cărei prezență a fost influențată de intrarea Olteniei sub ocupație austriacă la 1718. Se pare că după acest moment, locuitorii satului au ascuns toate obiectele bisericești și odăjdiile într-o peșteră aflată la locul numit „Valea Gajiiˮ, iar cu timpul biserica s-a năruit, având o constituție de lemn. O nouă biserică a satului s-a construit, de zid, în anii 1862-1863 (conform pisaniei), sau într-o perioadă mai lungă de timp, 1832-1863. Inițiativa ridicării sale a aparținut unui cioban bogat, Ion Dafinescu, care a luat decizia construcției în memoria fiului său, ucis în timp ce se afla la studii la Viena. Plecarea din sat a ctitorului și apoi uciderea sa au întrerupt lucrările, deși zidăria era aproape finalizată. Lucrările s-au reluat la stăruința preotului Iordache Popescu, ajutat de alți ciobani înstăriți din sat: Simion Iovănescu, Gheorghe Jianu, Gheorghe Tănăsoiu, Ion Ciurea și Moise Tărtăreanu. În anul 1863 biserica a fost terminată și apoi sfințită de către Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, pe atunci Episcop al Râmnicului.
Articol scris de Trăilescu Alexandru Cătălin
