ÎNVIEREA LUI HRISTOS

NĂDEJDEA TUTUROR CREȘTINILOR

Iubiții mei fii duhovnicești, 

Slujitori ai altarelor străbune și binecredincioși creștini,

Fiecare dintre noi trăim momente de bucurie duhovnicească acum, la acest mare praznic împărătesc, fiindcă Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Fiul, a biruit moartea și a înviat a treia zi. Realitatea Învierii a fost arătată de către martorii care L-au văzut pe Mântuitorul înviat din morți cu trupul. Mărturisirile lor au fost relatate de către Sfinții Evangheliști. Primii martori ai Învierii au fost femeile mironosițe, care au mers în prima zi a săptămânii, dis-de-dimineață, încă fiind întuneric, la mormântul Domnului, pentru a-I unge trupul cu miresmele pe care le aveau pregătite, împlinind astfel rânduiala Legii Vechi. La mormânt au găsit piatra răsturnată, deși era foarte mare și grea. Sfântul Ioan Evanghelistul scrie că, „în ziua întâi a săptămânii (Duminică), Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineață, fiind încă întuneric, și a văzut piatra ridicată de pe mormânt” (Ioan 20, 1). De asemenea, Sfinții Evangheliști Matei, Marcu și Luca mărturisesc că, „după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Și dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată, căci era foarte mare”, și pe un înger, care a zis: „Nu vă înspăimântați. A înviat, iată locul unde a fost pus” (Marcu 16, 3-4; 6; Matei 18, 5-6; Luca 24, 5-6).

Femeile mironosițe au vestit în grabă Sfinților Apostoli, iar doi dintre aceștia, Petru și Ioan, au alergat la mormânt pentru a se convinge de spusele femeilor. Au rămas nedumeriți aflându-l gol. În aceeași zi li s-a arătat Sfinților Apostoli în casa în care stăteau încuiați de frica iudeilor.

Sfântul Evanghelist Luca spune că Iisus a intrat la ei prin ușile încuiate și i-a salutat prin cuvintele: „Pace vouă! Iar ei, înspăimântându-se și înfricoșându-se, credeau că văd duh. Și Iisus le-a zis: de ce sunteți tulburați și pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeți mâinile Mele și picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiți-Mă și vedeți, că Duhul nu are carne și oase precum Mă vedeți pe Mine că am” (Luca 24, 36-39). 

În drumul spre Emaus S-a arătat ucenicilor Săi Luca și Cleopa, încredințându-i că a înviat. La opt zile S-a arătat din nou Sfinților Apostoli, fiind prezent și Sfântul Apostol Toma. Acesta rămâne convins de realitatea Învierii, mărturisind prin cuvintele ,,Domnul meu și Dumnezeul meu”(Ioan 20, 19, 31) cele două firi ale Mântuitorului nostru. Prin Domnul meuse înțelege firea omenească și prin Dumnezeul meu mărturisește firea dumnezeiască. De asemenea, Domnul nostru Iisus Hristos S-a arătat după Înviere multor persoane cu care a vorbit. Sfântul Apostol Pavel mărturisește că Domnul nostru Iisus Hristos Cel Înviat din morți „S-a arătat deodată la peste cinci sute de frați, dintre care cei mai mulți trăiesc până astăzi, iar unii au și adormit; După aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor Apostolilor; iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat și mie” (I Corinteni 15, 6-8). Sfântul Luca scrie că Însuși Mântuitorul Iisus Hristos mărturisește despre Sine: „Că așa este scris și așa trebuia să pătimească Hristos și să învieze din morți a treia zi și să se propovăduiască în numele Său pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Luca 24, 46-47).

Iubiți frați creștini, 

Prin Învierea Sa, Domnul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că moartea Lui a avut drept scop, în primul rând, eliberarea de sub robia păcatului adamic și împăcarea noastră cu Dumnezeu. În al doilea rând, ne asigură că moartea ce domnea peste firea noastră a fost învinsă. 

În aceste momente ne amintim fiecare dintre noi, din relatările Sfinților Evangheliști, despre învierea de către Domnul nostru Iisus Hristos a fiicei lui Iair ( Matei 9, 18-26; Marcu 5, 21-43; Luca 8, 40-56), de învierea fiului văduvei din Nain (Luca 7, 11-16) și de marea minune admirată de mulți, învierea în Betania a lui Lazăr, cel mort de patru zile (Ioan 11, 1-46). Prin Învierea Sa, Domnul nostru Iisus Hristos ne adeverește nouă tuturor că El, ca Dumnezeu adevărat, este Stăpân al vieții și al morții. Sfântul Pavel precizează, spre întărirea noastră în credință, „că Hristos a înviat din morți fiind începătură - adică garanția învierii – celor adormiți. Că de vreme ce printr-un om a veni moartea, tot printr-un om și învierea morților. Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (I Corinteni 15, 20-22).

Învățătura Bisericii noastre, bazată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, ne spune că moartea a rămas pentru toți oamenii, fie drepți, fie păcătoși, ca o lege de obște a tuturor celor ce viețuiesc pe pământ (Romani 5, 12 și Evrei 9, 27). Prin împăcarea cu Dumnezeu, sufletele, după despărțirea de trup,  au posibilitatea să stea în rai, în sânul lui Avraam, iar trupurile noastre, prefăcute în țărână, vor învia la sfârșitul veacurilor așa cum a înviat El. Așa cum a murit și Trupul lui Hristos, trupul nostru slab moare pentru a învia schimbat, adică eliberat de toate slăbiciunile, pentru a petrece cu Dumnezeu. Moartea nu mai este privită de cei binecredincioși ca o pedeapsă pentru păcat, ci ca o trecere spre o altă viață în lumea cealaltă.

Este bine să reținem că trupul înviat va fi, după forma și materia lui, întocmai ca cel pe care-l avem acum, însă va avea, după cum scrie Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 15, 40-50), unele însușiri opuse celor pe care le are acum: „trupul înviat va fi nestricăcios, pe când cel pământesc este stricăcios; trupul înviat va fi plin de putere, pe când cel pământesc este supus slăbiciunii; trupul înviat va fi întru slavă, pe când cel pământesc e întru necinste; trupul înviat este duhovnicesc și străbătut de duhul de viață făcător, pe când cel de pe pământ este trup sufletesc, străbătut numai de suflet”[1].

Aceste însușiri ale trupului înviat se datorează locuirii Duhului în el, Care îl îndumnezeiește. Sfântul Grigorie Palama precizează: „Trupul, fiind duhovnicesc și văzând duhovnicește, va vedea în chip duhovnicesc strălucirea dumnezeiască. Precum acum numai prin deducție rațională ne dăm seama că avem un suflet înțelegător, în stare să stea de sine, căci trupul acesta ros, muritor și vârtos, ascunde, coboară, face trupesc și numai închipuit sufletul, motiv pentru care nu cunoaștem nici simțirea înțelegătoare din minte, tot așa în viața fericită din veacul viitor trupul se va ascunde cumva la fiii învierii, aceștia ajungând în starea îngerilor, cum zice Evanghelia lui Hristos (Matei 22, 30). Așa de mult se va subția trupul încât nu va mai părea în general materie, nici nu va mai sta în calea lucrărilor minții; mintea îl va copleși cu totul. Urmarea va fi că drepții se vor putea împărtăși și prin simțurile trupești de lumină dumnezeiască [...]. Ceea ce a arătat Hristos negrăit Apostolilor pe Tabor este tocmai arvuna acestui mare dar ce ni-l va face Dumnezeu”[2]. 

Viața viitoare înseamnă fericirea veșnică pentru cei drepți, petrecută cu Dumnezeu în împărăția Sa. Cum vor petrece sufletele în rai după judecata particulară sau cum vor petrece trupurile înviate în Împărăția lui Dumnezeu nu putem cuprinde cu mintea noastră mărginită. Știm doar ceea ce a scris Sfântul Pavel corintenilor, ca unul care a fost înălțat până la al treilea cer: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a grăit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9). Bunul Dumnezeu, „Cel Care va fi toate în toți” (I Corinteni 15, 28), va șterge „toată lacrima din ochii lor și moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsă 21, 4).

Iubiți credincioși,

Fiind pe deplin încredințați că aceste învățături ne sunt necesare pentru mântuirea noastră, se cuvine să ne schimbăm viața aici pe pământ. Se cuvine să trăim cu dorința de a fi cu Dumnezeu în lumea cealaltă, să ne străduim pentru moștenirea vieții celei veșnice în Împărăția lui Dumnezeu. La finalul Crezului nostru grăim adevăruri mântuitoare: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”[3]. Cuvântul aștept are și sensul de  nădăjduiesc, nu doar pe acela de cred. Nădăjduiesc că se va împlini această dorință a mea. La dobândirea virtuții nădejdii de a moșteni Împărăția lui Dumnezeu ne îndeamnă Sfântul Apostol Petru prin cuvintele: „Pentru aceea, încingând mijloacele cugetului vostru, trezindu-vă, nădăjduiți desăvârșit în harul ce vi s-a dat vouă la arătarea lui Iisus Hristos” (I Petru 1, 13). 

Virtutea nădejdii în Înviere și în viața veșnică, precum și în ajutorul lui Dumnezeu pe întregul parcurs al vieții pământești, este una dintre cele mai importante virtuți, care ne ajută să scăpăm de ispita deznădăjduirii și a altor încercări care au menirea de a ne descuraja sau de a ne demoraliza.

Nădejdea creștină a fost definită ca fiind „dorul și așteptarea cu încredere a împlinirii tuturor bunătăților făgăduite de Dumnezeu omului, care face voia Lui, fiindcă Dumnezeu este credincios cu tot ce făgăduiește”[4].

Cu nădejdea în învierea morților și moștenirea fericirii în viața cea veșnică, Sfinții Apostoli și mucenici L-au mărturisit pe Hristos Cel Înviat a treia zi din morți. Astfel, Sfântul Apostol Pavel zicea că moartea este câștig (Filipeni 1, 21); „doresc să mă despart de trup și să fiu împreună cu Hristos” (Filipeni 1, 23). Sfântul Apostol Andrei a primit moartea pe cruce cu bucurie și cu nădejdea că va fi cu Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce a înviat din morți după trei zile. El zicea, în timp ce era răstignit pe crucea în formă de X: „Bucură-te, cruce fără de preț, sfințită prin moartea Dumnezeului meu; cu desfătare privesc la tine! O, cât am suspinat după tine! Cu ce înfocare te-am poftit!”[5]. Sfântul Ignatie Teoforul scria creștinilor din Roma, care doreau salvarea lui: „Lăsați-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu”[6]. Asemenea lor se cuvine ca și noi să fim stăpâniți de dorința de a fi mai aproape de Dumnezeu să avem inimile pline de dor după Dumnezeu sau de a fi cu Dumnezeu. 

Să fim încredințați, adică să avem nădejde că Dumnezeu, Cel care este Bun cu fiecare dintre noi, ne-a făgăduit viața veșnică (I Ioan 2, 25), pe care o putem dobândi cu ajutorul Său. El ne trimite harul dumnezeiesc, ne sprijină în necazuri și ne ascultă rugăciunile.

În Mărturisirea de credință citim că „nădejdea este o încredere adevărată în Dumnezeu, dată în inima omului prin insuflare și luminare de la Dumnezeu, ca să nu deznădăjduiască vreodată de harul lui Dumnezeu, atât pentru iertarea păcatelor, cât și pentru orice cerere prin care se cere un lucru bun, fie dintre lucrurile vremelnice, fie dintre cele veșnice”[7].

În vremea noastră, la fel ca în trecut, există persoane care păcătuiesc împotriva nădejdii creștine. O primă greșeală o face omul care se încrede numai în el însuși și neglijează pe Dumnezeu. Această nădejde înșelătoare, pământească, este întărită de cei care nu cunosc pe Dumnezeu și repetă destul de des, mai ales copiilor și tinerilor: să ai încredere în tine. Aceștia uită că Goliat, om mândru și încrezător în puterea lui, a fost ucis cu praștia de către David, un tinerel care, deși adus de la oi, se încrezuse în ajutorul lui Dumnezeu. Prorocul Ieremia învăța: „Blestemat să fie omul care se încrede în om [...] și binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul și a cărui nădejde este Domnul” (Ieremia 17, 5-7). Tinerii de azi sunt îndatorați să aibă încredere în Bunul Dumnezeu și să se roage cu mai multă nădejde, întocmai ca psalmistul: „Spre Tine, Doamne, am nădăjduit să nu fiu rușinat în veac” (Psalm30, 1). 

Tinerii și vârstnicii care-și duc viața fără Dumnezeu, departe de Biserică și de morala creștină, cu ușurință, în momentele de grea încercare se deznădăjduiesc. Deznădejdea este pierderea încrederii în ajutorul, bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu. Păcatul deznădejdii duce în multe cazuri la sinucidere, unul dintre cele mai mari și grele păcate, ce duce la pierderea mântuirii sufletului. Se cuvine să reținem că deznădejdea este păcat împotriva Duhului Sfânt. Fericitul Augustin spune că: Cine deznădăjduiește de mila lui Dumnezeu, Îl necinstește la fel ca cel care se îndoiește de existența Lui.

Un alt păcat împotriva virtuții nădejdii îl reprezintă încrederea prea mare în bunătatea și mila dumnezeiască. Datorită acestei gândiri omul stăruie în păcat, amăgindu-se că, Dumnezeu fiind bun, îl va ierta. Se știe că Dumnezeu este bun și „mult-milostiv, dar și drept” (I Ioan 3, 7). Un astfel de om neglijează cuvintele: „dacă nu vă veți pocăi toți, veți pieri la fel” (Luca 13, 13).

Sfântul Ioan Scărarul spune că împotriva acestor păcate și pentru a avea nădejde, este nevoie de rugăciunea stăruitoare, care este secarea deznădejdii.

Dreptslăvitori creștini,

            Așa cum suntem fiecare dintre noi, cu nădejde în Dumnezeu sau fără nădejde în ajutorul Lui, că vrem sau că nu vrem, vom pleca din lumea aceasta când se va termina firul vieții, luând cu noi rodul faptelor noastre bune sau rele. Un părinte filocalic spune că Împărăția lui Dumnezeu este bunătate și înțelepciune. Purtându-ne cu bunătate, fiind atenți cu cei din jur, respectându-i și prețuindu-i pe toți deopotrivă, înmulțind rugăciunea, vom avea parte de înțelepciune și ne vom duce viața aici pe pământ cu nădejde că vom moșteni Împărăția Cerurilor, de care să ne învrednicească Dumnezeu pe toți. 

Cu prilejul slăvitului praznic al Învierii Domnului îmi îndrept gândul meu către dumneavoastră, dreptslăvitori creștini, ce ați fost binecuvântați să vă nașteți și să trăiți în aceste frumoase plaiuri și cetăți ale Mehedințiului, și vă doresc să aveți parte de sănătate, bucurii duhovnicești, liniște lăuntrică și nădejde în ajutorul Fiului Său Celui Înviat! Să trăiți întru mulți și binecuvântați ani!

Vă îmbrăţişează cu multă dragoste, al dumneavoastră Părinte duhovnicesc,

† Nicodim

Episcopul Severinului și Strehaiei

[1] (...), Învățătură de credință creștin-ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2016, p. 220.

[2] Pr. Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sf. Grigorie Palama, III, Sibiu, 1993, p. 14.

[3] Crezul ortodox.

[4] (...), Învățătură de credință creștin-ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2016, p. 227.

[5] Gheorghe Timuș, Dicționar aghiografic, pp. 67-68, apud. Învățătură de credință-creștină ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2016, p. 234.

[6] Sf. Ignatie Teoforul, Scrierile Părinților Apostolici, PSB 1, traducere, note și indici de pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, p. 175.

[7] Mărturisirea de credință..., partea a II-a, Întrebarea 1, p. 109, apud. Învățătură de credință creștin-ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2016, p. 228.