Articole

Pastorală la Învierea Domnului 2018


† NICODIM NICODIMDin mila lui Dumnezeu,Episcop al Severinului și Strehaiei
Iubitului nostru cler,cinului monahal și drept-credinciosuluipopor din Episcopia Severinului și Strehaiei,har, pace, sănătate și alese bucurii duhovnicești de la Dumnezeuiar de la noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!

Bucuraţi-vă! (Matei 28, 9)

 

Iubiţi fii duhovniceşti,

            Cu acest îndemn, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel înviat a treia zi din morţi, a întâmpinat pe femeile mironosiţe, care veniseră dis-de-dimineaţă la mormântul unde fusese aşezat Trupul Domnului pentru a-L unge cu miresme aşa după cum era rânduiala Legii Vechi.

         Era întuneric atunci când au pornit de la casele lor, iar drumul l-au parcurs având inimile pline de durerea pricinuită de tot ceea ce se întâmplase cu Învăţătorul lor. Asistaseră neputincioase la prinderea, judecarea, pălmuirea, chinuirea şi răstignirea lui Iisus Hristos. Spaima, îngrijorarea şi deznădejdea puneau stăpânire pe întreaga lor fiinţă, însă nu s-au lăsat biruite de această stare, ci, cu o putere şi cu un curaj demn de admirat, şi-au continuat drumul spre mormânt, pentru a-şi face datoria faţă de Cel mort. Ajunse la mormântul unde fusese aşezat Trupul Domnului nostru Iisus Hristos, au constatat cu uimire că piatra mare şi grea fusese răsturnată, iar mormântul era gol (Ioan 20, 1; Marcu 16, 1-4). Uimirea, nedumerirea n-au ţinut mult, fiindcă li s-a arătat, după cum spune Sfântul Evanghelist Marcu (16, 6-7), un înger al Domnului, care le-a zis: „Nu vă spăimântaţi. Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat. Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Mergeţi dar şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi, acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus” (Marcu 16, 6-7).

            Femeile acestea, purtătoare de mir, motiv pentru care s-au numit mironosiţe, se conving de realitatea învierii Domnului şi devin martore şi mărturisitoare ale acestui mare eveniment. În grabă, au plecat de la mormânt cu frică şi cu bucurie mare: „Însă, „pe când mergeau ele să vestească ucenicilor, Iisus le-a întâmpinat, zicând Bucuraţi-vă” (Matei 28, 8-9). S-au învrednicit să fie primele care aud acest îndemn al Mântuitorului Bucuraţi-vă şi să fie cele dintâi martore şi vestitoare ale Învierii Domnului, fiindcă L-au urmat. Când au ajuns la locul unde erau adunaţi Sfinţii Apostoli, le-au spus: „Am văzut pe Domnul Hristos Cel înviat” (Ioan 20, 18).

            Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos este cea mai mare sărbătoare a creştinilor, este sărbătoarea bucuriei fiindcă avem garanţia sau certitudinea că la sfârşitul veacurilor toţi cei morţi vor învia. Este o sărbătoare a bucuriei, a bucuriei duhovniceşti, fiindcă prin naşterea Sa din Fecioara Maria, ce fusese adumbrită de la Duhul Sfânt, şi prin Învierea din morţi a treia zi, Domnul nostru Iisus Hristos a dăruit omenirii împăcarea cu Dumnezeu şi bucuria de a moşteni Împărăţia Sa. Întruparea, Învierea Domnului şi Învierea tuturor celor adormiţi reprezintă esenţa sau temelia învăţăturii Bisericii noastre, fiindcă toate acestea s-au făcut „ca noi să fim îndumnezeiţi”[1], după cum zice Sfântul Atanasie cel Mare. Este bucurie fiindcă omul primeşte de la Iisus Hristos cel înviat, ca dar, posibilitatea de a moşteni viaţa veşnică.

            Bucuria duhovnicească a sărbătorii Învierii a fost prevestită în Vechiului Testament. În Psalmul 118 se precizează: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru dânsa” (Psalmi 118, 24). De asemenea, psalmistul David mai zice într-un psalm: „Şi voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele” (Psalmi 137, 6). Cel mai mare proroc mesianic al Vechiului Testament, Isaia, profeţea că „Hristos va fi pentru multe popoare pricină de bucurie” (Isaia 52, 15). Bucuria a fost prevestită şi de Domnul nostru Iisus Hristos Sfinţilor Apostoli, înainte de patimile Sale: „Deşi şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră, şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 22). Şi Sfântul Pavel scria tesalonicenilor şi omenirii întregi: „Bucuraţi-vă pururea” (I Tesaloniceni 5, 16).

            Bucuria duhovnicească prilejuită de Învierea Domnului este exprimată de Sfânta Biserică prin cântările ei, care devin pentru credincioşii prezenţi la Sfintele Slujbe adevărate îndemnuri, cum, de fapt, îndemn a fost şi acel imperativ Bucuraţi-vă, adresat femeilor mironosiţe. Sunt deja cunoscute pentru bunii creştini cuvintele: „Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”[2].

            Starea de bucurie lăuntrică reiese şi din cântarea a IX-a a Canonului Învierii: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură, Sioane! Iar tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru Învierea Celui născut al tău”[3].

            Iubiţi credincioşi,

            Este de dorit ca această bucurie să rămână permanent în inima fiecăruia dintre noi. De aceea Sfântul Apostol Pavel îndemna pe creştinii din Filipi: „Bucuraţi-vă pururea în Domnul” (Filipeni 3, 1; 4, 4). „Cuvântul bucurie, obişnuit în Sfânta Scriptură, zice Sfântul Vasile cel Mare, arată starea veselă şi bucuroasă a sufle­tului, care se vede în cei vrednici de bucurie. Bucuraţi-vă, drepţilor, în Domnul, nu când vă merg bine treburile gospodăriilor voastre, nici când sunteţi sănătoşi cu tru­pul, nici când ogoarele voastre sunt pline cu tot felul de roade, ci bucuraţi-vă pentru că aveţi pe Domnul, o frumuseţe ca aceasta, o bunătate ca aceasta, o înţelepciune ca aceasta”[4].

            Tot Sfântul Vasile cel Mare arată că bucuria întru Domnul înseamnă a împlini poruncile Lui.[5] Împlinitorii poruncilor lui Dumnezeu sunt numiţi drepţi. Pentru ei, „bucuria dumnezeiască şi cerească este continuă, fiindcă în cel drept locuieşte odată pentru totdeauna Duhul cel Sfânt”[6].

            Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte de o bucurie dumnezeiască ce nu se ia de la om. Ea izvorăşte din evlavie şi iubirea lui Dumnezeu. Prin iubirea lui Dumnezeu, omul „i se dăruieşte Lui, aflând în El izvor de fericire”[7]. Acelaşi mare părinte bisericesc aminteşte şi despre o bucurie a nelegiuiţilor, ce este trecătoare: „Nu totdeauna e bună bucuria. Se bucură şi hoţii când fură; se bucură şi desfrâ­natul când distruge casa altuia; se bucură şi lacomul când răpeşte avutul altuia; se bucură şi ucigaşul când ucide. Nu trebuie să ne uităm dacă se bucură, ci dacă se bucură de un lucru bun şi folositor. Să cercetăm dar cu atenţie de nu găsim cumva în bucuria omului slăvit bucuria desfrânatului, bucuria hoţului”[8].

            Bucuria Învierii va dăinui în inimile fiecăruia dintre noi, aşa cum a fost prezentă în inimile celor drepţi, în măsura în care ne vom strădui să nu mai greşim, să nu mai păcătuim şi să ne pocăim. Sfântul Vasile zice că „Nu oricărui suflet îi vine de la Dumnezeu bucurie, ci numai celui ce şi-a plâns păcatele sale cu vaiete puternice şi jale continuă; dacă s-ar fi jeluit ca şi cum ar fi fost de faţă la moartea lui. Ei bine, numai plânsetul acestuia se preface întru bucu­rie”[9].

           

            Iubiţi fraţi creştini,

            Starea de bine, bucuria pot fi păstrate în inimile noastre dacă vom fi atenţi cu semenii. Bucuria cea mai mare este, după Sfântul Ioan Gură de Aur, facerea de bine semenilor noştri, aproapelui nostru. Inspirat de Sfântul Apostol Pavel, care scrie în Epistola către Romani „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu cei ce plâng” (Romani 12, 15), conclude că este de datoria noastră să ne bucurăm de succesele fraţilor noştri ca de ale noastre şi să suferim alături de ei, văzându-i necăjiţi şi întristaţi. „Voieşti să amărăşti pe diavol? Fii bucuros şi mulţumit de succesele altuia”[10]. Când omul se bucură de succesele şi bucuriile aproapelui, el calcă în picioare invidia şi sporeşte în dragostea creştină pe care ne-a arătat-o Hristos cel înviat.[11] „Dacă vezi pe un altul că sporeşte în toate şi nu-1 pizmuieşti, ci, dimpotrivă, aduci mulţumire ca pentru propria ta bunăstare lui Dumnezeu, Care a făcut strălucit pe fratele tău, ai şi primit mare răsplată pentru bucuria ta”[12].

            Fiecare om trece prin necazuri şi greutăţi. Creştinii au datoria de a compătimi, de a suferi împreună cu cei ce întâmpină greutăţi mari. Sfântul Chiril al Alexandriei scrie că: „E un lucru vrednic de sfinţi să suferim împreună cu cei ce suferă şi să nu socotim mai degrabă cele ce trebuie bine să ne îndemne la milă faţă de ei, prilej de mândrie fată de ei, asuprind, şi necăjind şi mai mult pe cei loviţi”[13]. Şi Sfântul Vasile cel Mare îndemna pe ascultătorii săi cu dorinţa de a-i vedea cu inimile pline de bucurie duhovnicească: „Plângeţi, dar, cu cei ce plâng! Când vei vedea pe fratele tău că varsă lacrimi de căinţă pentru păcatele sale, plângi împreună cu el, ia parte la durerea lui! Aşa vei putea să-ţi îndrepţi propriile tale păcate prin păcatele altora. Că cel care varsă lacrimi fier­binţi pentru păcatele semenului său se vindecă pe sineşi cu lacrimile vărsate pentru fratele său”[14].

            Dreptslăvitori creştini,

            În acest an, 2018, se împlinesc şase secole de când voievodul Ţării Româneşti Mircea cel Bătrân sau Mircea cel Mare a plecat din lumea aceasta. Ctitor al mănăstirii Cozia, a sprijinit mult mănăstiri precum Vodiţa, Tismana şi alte ctitorii ale Sfântului Nicodim. Mărturii ale credinţei şi evlaviei acestui înţelept voievod stau, pe lângă ctitoriile sale, hrisoavele pe care le-a emis. Cu înţelepciune şi pricepere, luminat de darul Preasfântului Duh, a lăsat o ţară frumoasă, iar, datorită lui, turcii au fost forţaţi să limiteze graniţele imperiului lor pe cursul bătrânului fluviu Dunărea, iar vecinii de la vest au renunţat la planul lor de a ajunge la gurile Dunării, cu scopul de a controla comerţul pe Marea Neagră. De asemenea, în acest an sărbătorim împlinirea a o sută de ani de la înfăptuirea, la 1 decembrie 1918, a Marii Uniri. Aniversăm un eveniment important din istoria poporului român, motiv pentru care, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca 2018 să fie Anul omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918.

            Se cuvine ca în acest an comemorativ, având în inimi bucuria duhovnicească şi cu multă dragoste faţă de aproapele, să sporim comuniunea, care reprezintă o punere în practică a dragostei. Sfântul Clement Alexandrinul îndemna: „Noi, cei mulţi, să ne grăbim ca să ne adunăm într-o singură dragoste, potrivit unirii fiinţei unice (loan 17, 21-23)”[15]. Trăirea în armonie cu semenii, ca fii ai Tatălui ceresc sau mădulare ale Fiului Său este o datorie a fiecăruia dintre noi. Aşa îndemna şi Sfântul Ignatie Teoforul, care scria într-una dintre epistolele sale: „Fiecare din voi să fiţi un cor; şi în armonia înţelegerii dintre voi, luând în unire melodia lui Dumnezeu, să cântaţi prin Iisus Hristos cu un glas Tatălui, ca să vă audă Şi să vă cunoască prin faptele bune pe care le faceţi, că sunteţi mădulare ale Fiului Său. Vă este, dar, de folos să fiţi într-o unire fară prihană, pentru ca să aveţi pururea parte şi de Dumnezeu”[16].

            Sfântul Vasile cel Mare reliefează în scrierile sale importanţa comuniunii dintre oameni: „De altfel, chiar din clipa în care ne-a zidit cu trup, Domnul ne-a arătat cât este de necesară oamenilor comuniunea. Când mă gândesc că un mădular nu-i în stare să o ajute câtă vreme e despărţit de celălalt, atunci cum să cred că în treburile vieţii eu mă voi mulţumi numai cu serviciile prestate de mine însumi? Niciun picior nu poate umbla singur dacă nu se sprijină pe celălalt; niciun ochi nu poate vedea limpede dacă nu stă în legătură cu celălalt, dacă nu se fixează împreună cu celălalt asupra obiective­lor văzute. Auzul e şi el mai clar când percepe vocea cu amândouă timpanele urechilor, iar pipăitul e mai sigur şi el când se face cu degetele unite. În general, nimic din câte vedem împlinindu-se atât în lumea firii, cât şi în a celor făcute cu voie liberă, nu se realizează fară participarea celorlalte”[17]. În societate, oamenii nu pot trăi izolaţi, ci conlucrează, au nevoie unii de alţii. Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă în acest sens: „dacă atunci când avem trebuinţă unii de alţii, şi încă nevoia nici aşa nu ne adună pe noi în prietenie, dar dacă am fi nelipsiţi de nimic şi nu am avea trebuinţă unul de altul, oare nu am fi fiare sălbatice? Deci Dumnezeu ne-a rânduit a fi în legătură unul cu altul prin trebuinţele ce le avem şi în fiecare zi ne atingem unul de altul. Şi dacă ne-ar fi luat acest frâu, oare cine atunci ar mai fi căutat dragostea şi prietenia aproapelui său?”[18]. Reflectând la Înţelepciunea divină, acelaşi părinte spunea: „Bunul Dumnezeu a rânduit aşa, ca toţi oamenii să trăiască la un loc, drepţii amestecaţi cu răii, pentru ca să se curme şi răutatea celor răi şi să strălucească şi mai mult virtutea celor buni şi pentru ca aceia care sunt răi, dacă ar voi, să aibă mare câştig din traiul la un loc cu drepţii”[19].

            Iubiţi fraţi creştini,

            Să ne punem întrebarea: oare cum vom putea trăi în comuniune, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi? Cum este posibilă trăirea în comuniune cu semenii acum, în aceste vremuri? Da, este posibil numai dacă noi vom înmulţi rugăciunile noastre către Preamilostivul Dumnezeu pentru fraţii noştri, cunoscuţi şi necunoscuţi. Domnul nostru S-a rugat Tatălui ceresc pentru lume, întreg capitolul al XVII-lea din Sfânta Evanghelie de la Ioan fiind o rugăciune pentru lume. Iisus Hristos S-a rugat ca „toţi să fie una” (Ioan 17, 21). Din neştiinţă sau neatenţie, comuniunea dintre oameni lipseşte deseori. Cauza principală o reprezintă mândria, cu fiica ei slava deşartă, din care porneşte defăimarea aproapelui. De aceea, cel supranumit Gură de Aur spunea ascultătorilor săi: „să fugim, iubiţilor, de defăimări, şi să recunoaştem că patima defăimării este o cursă a Satanei şi o groapă plină de răutate şi pândituri”[20]. Suntem îndatoraţi să ne rugăm unii pentru alţii, să ne rugăm şi pentru cei care ne pricinuiesc vreun rău. Aşa ne-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos când a spus: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44).

            În timpul pătimirii Sale, Iisus Hristos S-a rugat pentru cei ce L-au chinuit şi L-au răstignit pe cruce: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). După modelul lui Hristos Domnul, Cel înviat a treia zi din morţi, Sfântul Arhidiacon Ştefan, primul martir, s-a rugat pentru toţi aceia care aruncau cu pietre şi bolovani în el: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Faptele Apostolilor 7, 60).

            Marcu Ascetul spune că „cel ce se roagă pentru oamenii ce-l nedreptăţesc îi înspăimântă pe diavoli; iar cei ce se luptă cu cei dintâi e rănit şi de cei de-al doilea”[21]. Cine trăieşte în comuniune cu semenii, cel ce arată dragoste dezinteresată faţă de semeni, împlineşte porunca Mântuitorului: „să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan 15, 12), iar Sfântul Vasile cel Mare concluziona că cine iubeşte pe aproapele este în comuniune cu semenii, „împlineşte şi iubirea faţă de Dumnezeu”[22]. Marele părinte capadocian scria: „Cuprinde pe toţi în comuniunea rugăciunilor. Într-adevăr, de mare ajutor sunt cei care pot îmbuna pe Dumnezeu prin rugăciunile lor! Fă şi tu lucrul acesta fără încetare. Căci şi în vremea cât trăim în trup, rugăciunea ne este de mare folos, iar când plecăm de aici ea ne serveşte drept merinde pentru veacul ce va veni”[23]; „nu uita nici de mine, dar, îndeosebi, roagă-te pentru Biserică”[24].

            În încheierea acestui cuvânt pastoral, vă doresc tuturor să trăiţi în comuniune unii cu alţii, cu dragoste şi respect, iar bucuria duhovnicească să fie permanent în inima fiecăruia dintre noi.

            Vă îmbrăţişează cu multă dragoste, al dumneavoastră Părinte duhovnicesc,

Nicodim

Episcopul Severinului şi Strehaiei

 

[1] Sfântul Atanasie cel Mare, Despre Întruparea Cuvântului, în col. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (în continuare PSB), vol. 15, trad., introd. şi note de pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (în continuare EdIBMBOR), Bucureşti, 1987, p. 151.

[2] (...), Slujba Învierii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă (în continuare EdIBMO), Bucureşti, 2010, p. 44.

[3] Ibidem, p. 40.

[4] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XXXII, I, în col. PSB, vol. 17, trad., introd., note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, EdIBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 246.

[5] Idem, Regulile mici, î. 193, în col. PSB, vol. 18, trad., introd., indici şi note de prof. Iorgu D. Ivan, EdIBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 399.

[6] Idem, Omilii la Psalmi..., p. 246.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, din vol. Problemele vieţii, trad. de Cristian Spătărelu şi Daniela Filioreanu, Editura Cartea Ortodoxă şi Editura Egumeniţa, Galaţi, p. 441.

[8] Idem, Omilii la Matei, omilia LVIII, V în col. PSB, vol. 23, trad., introd., indici şi note de pr. Dumitru Fecioru, EdIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 681.

[9] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XXIX, VII, în PSB, vol. 17, ed. cit., p. 244.

[10] Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, omilia XI, în vol. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tehsaloniceni, trad. de arhim. Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice I. V. Socecu, Bucureşti, 1905, p. 136.

[11] Ibidem, p. 137.

[12] Idem, Cuvânt la calende, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi providenţă. Despre rugăciune. Despre vieţuirea după Dumnezeu, trad. şi note de pr. prof. Dumitru Fecioru, EdIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 17.

[13] Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea  în Duh şi Adevăr, Cartea a opta, în col. PSB, vol. 38, trad., introd. şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, EdIBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 269.

[14] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omilia a V-a la Muceniţa Iulita, IX, în col. PSB, vol. 17, ed. cit., p. 397.

[15] Sfântul Clement Alexandrinul, Cuvânt de îndemn către eleni (Protrepticul), Cap. IX, 88. 2, în col. PSB, vol. 4, trad., introd., note şi indici de pr. Dumitru Fecioru, EdIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 140.

[16] Sfântul Ignatie Teoforul, Epistole, Către efeseni, cap. IV, în col. PSB, vol. 1, trad., note şi indici de pr. Dumitru Fecioru, EdIBMBOR, Bucureşti, 1979, pp. 158-159.

[17] Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, epist. 97, în col. PSB, vol. 12, trad., introd., note şi indici de pr. prof. dr. Constantin Corniţescu şi pr. prof. dr. Teodor Bodogae, EdIBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 275.

[18] Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei II către Corinteni,omilia XVII, trad. de arhiereu Theodosie A. Ploeşteanu, Atelierele grafice Socec & Co., Bucureşti, 1910, pp. 218-219.

[19] Idem, Omilii la Facere, omilia XXII, I, în col. PSB, vol. 21, trad., introd., indici şi note de pr. Dumitru Fecioru, EdIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 258.

[20] Idem, Cuvânt la Duminica a patra a Sfântului şi Marelui Post, în vol. Omilii la Postul Mare, trad. de episcop Roman Melchisedec, Editura Anastasia, 1997, p. 88.

[21] Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în 200 de capete, cap 45, în col. Filocalia, vol. 1, trad., introd. şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, EdIBMBOR, Bucureşti, 2008, p. 284.

[22] Sfântul Vasile cel Mare, Reguli Mari, cap. II, î. 3, r. II, în col. PSB, vol. 18, ed. cit., p. 255.

[23] Idem, Epistole, epistola 174..., pp. 365-366.

[24] Ibidem, epistola 231, p. 478.

Cele mai citite articole

radiolumina logo

construimcatedrala.ro

« Iulie 2018 »
Lun Marţi Mie Joi Vin Sâm Dum
            1
2 3 4 5 6 7 8
9 10 11 12 13 14 15
16 17 18 19 20 21 22
23 24 25 26 27 28 29
30 31          
 


patriarhia link

 
basilica link

 
radiotrinitas link

 
trinitastv link

ziarullumina link

adreseweb link

 


mbl live


mbl video


mbl youtube