Activitate editorială

SITUAŢIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI RELIGIOS ÎN ROMÂNIA ASTĂZI

 

      Realizarea marelui act al Unirii Principatelor, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, a deschis calea unor schimbări profunde în viaţa politică, socială, economică şi culturală a statului naţional român modern. Toate aceste modificări structurale au dus şi la o serie de reforme, printre care menţionăm şi reforma învăţământului[1].

 

      Până la acest moment învăţământul se realiza în Biserică, iar în perioada Regulamentului organic, când s-au luat măsuri şi pentru organizarea învăţământului, ierarhii Bisericii aveau şi atribuţii de efori ai şcolilor.

 

      Astfel, prin Legea Instrucţiunii publice, adoptată la 25 noiembrie/7 decembrie, s-au stabilit trei grade de învăţământ: primar, secundar şi superior. Timp de peste trei decenii, această lege a stat la baza învăţământului românesc. Legea afirma în articolul 31 că „instrucţiunea elementară este obligatorie şi gratuită pentru toţi copiii de amândouă sexele, începând de la opt până la doisprezece ani”[2].

 

      Legea instrucţiunii din 1864, prin conţinutul său, pune în evidenţă caracterul democratic al acesteia, una dintre primele legi din Europa care instituie obligativitatea şi gratuitatea învăţământului (după Suedia, Norvegia, Prusia şi Italia, dar înaintea Marii Britanii, care introduce obligativitatea învăţământului în 1870, Elveţia 1874, Bulgaria 1879, Serbia 1882, Franţa 1892)[3].

 

      Aşa cum era firesc, între obiectele de studiu, Religia ocupa loc de cinste, atât în cadrul învăţământului primar unde se preda catehismul (art. 32), cât şi în cadrul învăţământului secundar, gimnazii şi licee, unde se preda „Religiunea” (art. 116). Preotul comunei, sau în oraş preotul de suburbii, era însărcinat să comunice, în prima lună a fiecărui an, învăţătorului o listă cu toţi copiii care au în acel an vârsta de opt ani, arătându-se într-o listă numele copilului, domiciliul şi data naşterii (art. 40). Articolul 74 menţiona preotul ca responsabil cu învăţătura religioasă a copiiilor.

 

      Duminica şi în sărbătorile cele mari, toţi copiii se adunau la şcoală dimineaţa şi erau duşi de învăţător la biserică pentru a participa la serviciul divin (art. 73).

 

      Religia, ca disciplină obligatorie în cadrul învăţământului românesc, este menţionată până în anul 1948, când, prin Decretul nr. 175, dat de Ministerul Învăţământului public privind Reforma Învăţământului, Decretul nr. 1383 din 2 august 1948, publicat în Monitorul Oficial nr. 177 din 3 august 1948, învăţământul a fost laicizat, iar Religia scoasă din rândul obiectelor de studiu.

 

      În perioada totalitarismului, Decretul din 1948 pune bazele unui sistem de învăţământ liniar, rupt de tradiţiile învăţământului românesc: şcoală elementară cu două cicluri (I şi II); şcoala medie (licee, şcoli tehnice şi pedagogice) şi ciclul superior format din: Universitate, Politehnici şi Institute de Învăţământ Superior. Cele două legi care urmează în ordine cronologică (1968, 1978) încearcă o revenire la structurile tradiţionale[4], însă nu şi în privinţa religiei care rămâne în continuare interzisă nu doar ca disciplină de studiu, ci şi ca menţionare a conceptului religios în cadrul altor discipline de studiu[5]. În această situaţie, educaţia religioasă s-a organizat în cadrul Bisericii.

 

      Această stare nefericită pentru Biserică şi pentru societatea românească a durat până în 1989, când evenimentele din decembrie au adus o seamă de schimbări nu numai în viaţa politică şi socială a ţării, ci şi însectorul vieţii religioase.

 

      După 1989, societatea românească a realizat, aşadar, o reparaţie morală prin atenţia acordată învăţământului teologic şi religios.

 

      Începând cu anul şcolar 1990-1991, prin ordinul Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei, nr. 15052/1990, a fost reintrodusă ca obiect de studiu în învăţământul primar şi gimnazial, cu statut opţional şi facultativ, o oră la două săptămâni. Totodată, a fost asigurată posibilitatea predării pe criterii confesionale şi aprecierea prin calificative.

 

      Datorită interesului manifestat de elevi şi părinţi, Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei, prin ordinul nr. 9176/01.02.1991, a hotărât ca această disciplină să se predea o oră pe săptămână, iar prin ordinul nr. 10447/07.09.1992, au fost reglementate şi o serie de aspecte privind predarea educaţiei religios - morale la clasele I – VIII, precum şi încadrarea, normarea şi salarizarea celor care predau această disciplină. Din anul 1993, prin ordinul nr. 10306/17.08.1993, această disciplină nu s-a mai numit Educaţie religioasă, ci Religie.

 

      Legea Învăţământului nr. 84/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, anul VII, nr. 162, din 31 iulie 1995, a precizat statutul Religiei ca disciplină şcolară. În învăţământul primar predarea era obligatorie, la gimnaziu era opţională, iar la liceu şi şcoli profesionale, facultativă.  Decizia Curţii Constituţionale nr. 72/18 iulie 1995, care făcea referire la includerea Religiei ca disciplină în planul de învăţământ, coroborată cu prevederile Legii nr. 84/1995, genera însă unele ambiguităţi, fapt ce a determinat Biserica Ortodoxă Română să solicite modificarea articolului 9 din Legea Învăţământului.

 

      Legea nr. 84/1995, modificată şi republicată în Monitorul Oficial al României, anul XI, nr. 606 din 10 decembrie 1999, reglementează statutul Religiei. Astfel, în planurile cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional este menţionată ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, poate alege pentru studiu religia şi confesiunea şi are dreptul de a nu frecventa orele de religie, situaţia şcolară fiind încheiată fără această disciplină.

 

      Conform normelor Ministerului Educaţiei şi Cercetării, în cadrul Inspectoratelor Şcolare Judeţene funcţionează şi câte un inspector de specialitate pentru disciplina Religie.


 

 

[1] Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea – „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1994, p. 109;

[2] Bunescu, Gheorghe – “Antologia Legilor Învăţământului din România”, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Bucureşti, 2004, p. 26;

[3] Ibidem, p. 9;

[4] Scorpan, Costin – “Istoria României” – Enciclopedie – Editura Nemira 1997, p. 541

[5] Deletant, Dennis – „Romînia sub regimul comunist” – Fundaţia Academia civică, Bucureşti 1997, pp. 69-70

 


mbl live


mbl youtube