Articole

Pastorala la Învierea Domnului 2012

Multithumb found errors on this page:

There was a problem loading image '../pics/misc/PS__signature.jpg'

 
 
 

 

SFINŢII APOSTOPI LUCA ŞI CLEOPA,

MĂRTURISITORI AI ÎNVIERII DOMNULUI

 

 

Iubiţii mei fii duhovnicești,

 

Preamilostivul Dumnezeu ne-a învrednicit să trăim și în acest an bucuria revărsată în sufletele noastre de Slăvitul Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Orice suflet creștin vibrează de emoție și fericire, așa cum Sfinții Apostoli au trăit aceleași clipe de extaz sufletesc în momentul în care Hristos li S-a arătat după Înviere.

Vă propun, așadar, să ne gândim în această zi sfântă la doi dintre ucenicii Domnului, Luca și Cleopa, care au trăit marea bucurie a întâlnirii cu Hristos Cel înviat din morți: „Şi iată, doi dintre ei mergeau în aceeaşi zi la un sat care era departe de Ierusalim, ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus. Şi aceia vorbeau între ei despre toate întâmplările acestea.”(Luca 24, 13-14)  Se cuvine să cunoaştem câteva lucruri despre viaţa celor doi ucenici, Luca şi Cleopa, care au călătorit împreună cu Domnul Hristos în drumul spre Emaus.

Sfântul Evanghelist Luca era originar din Antiohia Siriei. El era un erudit al acelor vremuri deoarece „din tinereţe a deprins înţelepciunea elinească şi meşteşugul doctoricesc, făcându-se doctor iscusit. Apoi a fost şi zugrav ales. Cunoştea bine limba egipteană şi greacă şi, deprinzându-se desăvârşit şi cu învăţătura evreiască, a mers la Ierusalim.”1

Sfântul Luca a făcut parte din ceata celor şaptezeci de apostoli, care propovăduiau şi pregăteau calea Domnului, despre care el însuşi scrie în Evanghelia sa: „Iar după acestea, Domnul a ales alţi şaptezeci (şi doi) şi i-a trimis câte doi, înaintea feţei Sale, în fiecare cetate şi loc unde Însuşi avea să vină.”(Luca 10, 1)

Potrivit tradiţiei ortodoxe, Sfântul Luca este cel dintâi pictor de icoane. El a lăsat Bisericii trei icoane ale Maicii Domnului şi icoane ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Prima icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pictată de Sfântul Evanghelist Luca este cunoscută sub numele de  Povăţuitoarea sau Hodighitria, fiind  menţionată astfel în Paraclisul Maicii Domnului: „Mută să fie gura păgânilor, care nu se închină cinstitei icoanei tale, celei zugrăvite de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, Ceea ce se cheamă Povăţuitoare.”

Simbolul Evangheliei sale este un taur, care semnifică rangul preoţesc şi de jertfă al Mântuitorului Hristos. Sfântul Luca a propovăduit Evanghelia de-a lungul Italiei, Dalmaţiei, Macedoniei şi altor regiuni. „Sfântul Luca a fost părtaş durerilor şi ostenelilor lui Pavel întru bunăvestirea lui Hristos, pentru că îi urma lui propovăduindu-L pe Hristos nu numai Iudeilor, ci şi neamurilor. El a fost în Roma la dânsul, precum arată Faptele Apostolilor, pe care tot el le-a scris, şi era foarte iubit de Pavel. Scriind către Coloseni, Apostolul Pavel zice: „Închină-se vouă Luca, doctorul cel iubit”. La fel, în Epistola către Corinteni, Pavel îl laudă pe Luca, zicând: „Dar nu numai atât, ci este şi ales de către Biserici ca tovarăş al nostru de călătorie, având darul acesta, spre slava Domnului Însuşi şi spre osârdia noastră” (II Corinteni 8, 19).  Apoi Luca, plecând din Roma, a mers spre răsărit, binevestind pe Hristos şi suferind dureri şi osteneli pentru sfânt numele Lui. Străbătând toată Livia, a mers în Egipt unde a luminat Tivaida, prin bunavestire şi în Tivele (cetăţile) Beoţiei a rânduit bisericile, hirotonind preoţi şi diaconi. Apoi pe cei bolnavi cu trupul şi cu sufletul i-a tămăduit şi, pătimind multe, s-a odihnit întru Domnul, având mai mult de optzeci de ani.”2 Biserica Ortodoxă îl sărbătoreşte pe Sfântul Evanghelist Luca la 18 octombrie.

Sfântul  Cleopa  a rămas în conştiinţa Bisericii ca unul din cei şaptezeci de Apostoli. El era frate cu Sfântul şi Dreptul Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare Maria. Sfânta Scriptură ne vorbeşte în mai multe locuri despre soţia sa, Maria, care era una dintre femeile mironosiţe, şi despre fiul lor, Iacov, care era unul dintre cei doisprezece Apostoli ai Mântuitorului Hristos. Sfântul Cleopa este pomenit în calendarul ortodox în ziua de 30 octombrie. Făcând parte din cei şaptezeci de Apostoli, Sfinţii Luca şi Cleopa, chiar dacă nu participaseră direct la toate evenimentele din viaţa şi activitatea lui Hristos, auziseră despre toate minunile Mântuitorului, unele dintre ele fiind prezentate de Sfântul Luca, în Evanghelia Sa.

 

 

Iubiţi fraţi creştini,

 

Despre călătoria Domnului Iisus cu cei doi ucenici, Luca şi Cleopa, la Emaus, ne istoriseşte mai amănunțit Sfântul Luca în ultimul capitol al Evangheliei sale. Sfântul Apostol Marcu o amintește  foarte succint, în două versete: „După aceea, S-a arătat în alt chip, la doi dintre ei, care mergeau la o ţarină.  Şi aceia, mergând, au vestit celorlalţi, dar nici pe ei nu i-au crezut.” (Marcu 16, 12-13)  

Călătoria celor doi este relatată atât de natural încât impresionează profund şi presupune a fi făcută de un martor ocular. Cei doi ucenici s-au ridicat de la masă şi au plecat  în aceeaşi zi, după-amiaza, spre o localitate, depărtată de Ierusalim cam la „şaizeci de stadii”, la aproximativ 10 km, numită Emaus. Ei erau Cleopa, soţul Mariei, cumnata Sfintei Fecioare Maria, iar al doilea nenumit, din smerenie poate, era Luca Evanghelistul. Oricum, se cunoaşte că aceştia erau din rândul celor 70 de ucenici.

Localitatea Emaus era situată la nord-vest de Ierusalim şi era vechea localitate Ammaus, amintită de Iosif Flaviu în scrierile sale. Drumul dintre Ierusalim şi Emaus putea fi parcurs în aproximativ două ore. Nu ştim exact cu ce scop mergeau cei doi ucenici acolo, dar, după cuvintele lor triste, chiar melancolice pe care le schimbau între ei, se pare că se întorceau în Galileea, ca să-şi continue treburile personale. Ei îşi pierduseră nădejdea pe care şi-o puseseră în Mesia, ca Izbăvitor al Israelului, dar păstrau impresia dureroasă despre sfârşitul grabnic pe care l-a avut acea perioadă frumoasă din viaţa lor, în care au trăit şi lucrat împreună cu Domnul: „Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; şi, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea. Dar şi nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt...”(Luca 24, 21) Ei nu puteau crede veştile despre Înviere, pe care le-au auzit de la femeile mironosiţe, tulburaţi, ei se gândeau să se reîntoarcă în patria lor şi să-şi reia munca obişnuită.

Pentru a înţelege mai bine stările sufleteşti pe care le-au trăit Sfinţii Luca şi Cleopa, este bine să călătorim, cu ochii sufletului, împreună cu ei, pe acest drum al Emausului. Ei erau dezorientaţi, erau într-o stare de îngrijorare sau poate chiar într-o stare de deznădejde pentru că Îl văzuseră pe Mântuitorul Iisus Hristos în mai multe ipostaze: Îl cunoscuseră ca Tămăduitor al celor bolnavi, ca Unul care învia pe cei morţi, ca Unul care dădea hrană celor flămânzi şi făcea nenumărate minuni cu autoritatea Sa divină, Îl văzuseră intrând biruitor în Ierusalim, asemenea unui Împărat, dar, totodată, îl văzuseră batjocorit, scuipat, pălmuit, purtându-şi crucea, răstignit împreună cu tâlharii şi pus în mormânt de către Iosif şi Nicodim. Îngrijorarea şi deznădejdea lor sunt explicabile. Ei înşişi Îi mărturisesc lui Hristos că nădăjduiau că Iisus avea să fie Cel care va izbăvi pe Israel, şi cu toate acestea, trecuseră trei zile de când El murise pe cruce şi fusese îngropat.

Toate aceste episoade din viaţa lui Hristos le marcaseră existenţa celor doi călători, care mergeau vorbind despre toate întâmplările minunate din ultimele zile, întrebându-se cum a fost posibil ca Hristos, Domnul vieţii şi al morţii, să fie răstignit şi îngropat, considerând că prin aceasta El va fi uitat şi poate numai anumite aspecte din viaţa Sa vor fi menţionate în unele cărţi de istorie. În mijlocul acestor discuţii şi frământări ale Sfântului Luca şi ale Sfântului Cleopa, Domnul Hristos li se arată, fără a li se face cunoscut, şi călătoreşte împreună cu ei, vorbind despre cele întâmplate în Ierusalim: „Iisus Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască.” (Luca 24, 15-16) Dar de ce „erau ţinuţi ochii lor”? „Ca Domnul să vădească şi să descopere toată îndoiala lor; ca rana să o golească, apoi, întru această stare să primească ei şi doctoria; ca dulce să li se arate lor, după multa petrecere împreună; ca să-i înveţe pe dânşii de la Moise şi de la Prooroci şi atunci să se facă El cunoscut şi ei mai mult să creadă; [ca să priceapă] cum că trupul Său nu mai este întru acest fel încât să fie tuturor văzut. Și cu toate că trupul cu care El a înviat cu acela a și pătimit, însă numai celor care voia li Se arăta, și dintru aceasta să dobândească ei oarecare lucru mare, adică să nu se mai nedumirească pentru ce pricină Mântuitorul nu petrece iarăși în mijlocul noroadelor, pricepând ei că petrecerea cea după Înviere este mai deosebită și nu de obște, nici numai omenească, ci mai dumnezeiască. Iar acest fel de viețuire este și chip al Învierii ce va să fie, întru care ca îngerii vom petrece și ca fiii lui Dumnezeu.”3

Ajungând la destinaţie, ucenicii Îl invită stăruitor pe Domnul Iisus să rămână cu ei la cină, pentru că Mântuitorul se făcea că merge mai departe. În acele momente, „la frângerea pâinii”, Hristos li se face cunoscut pe deplin. Putem afirma că „Mântuitorul a voit să nu fie cunoscut, pentru ca să se convingă şi mai bine de adevăr. Ei L-au cunoscut mai bine după semnele cuielor” căci, „auzind rugăciunea ucenicii şi văzând semnul cuielor ce rămăsese în palme de la răstignire, plini de bucurie, recunoscură pe Domnul, dar îndată a dispărut dinaintea lor.”4  În acelaşi timp, nu le spune prea multe, numai ce ne prezintă Scriptura, lăsându-i să ducă mai departe vestea Învierii Mântuitorului, lăsându-i să devină propovăduitori şi mărturisitori ai lui Hristos chiar cu preţul vieţii. Întâlnirea lor cu Hristos Cel înviat îi impresionează pe cei doi ucenici şi îi metamorfozează - din acei oameni deznădăjduiţi, temători, devin plini de curaj, propovăduindu-L pe Hristos păgânilor şi persecutorilor, până în ultima clipă a vieţii.

Cele mai pătrunzătoare cuvinte, pe care le-a consemnat Sfântul Luca în Evanghelia Sa, sunt acelea care exprimă căinţa lor că nu au putut să-L vadă pe Hristos, să înţeleagă că a mers cu ei pe cale, să desluşească adevărata Sa identitate în drumul spre Emaus. De aceea ei se întreabau: „Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24, 32)

 

 

Dreptmăritori creştini,

 

În ziua Învierii, Domnul Iisus s-a arătat mai întâi femeilor mironosiţe, apoi s-a arătat ucenicilor Luca şi Cleopa, în drum spre Emaus. La fel cum Domnul se arătase Mariei Magdalena fără să-L recunoască, până în momentul când Mântuitorul a strigat-o pe nume, şi celor doi ucenici li se alătură pe cale, ca un străin, iar ochii lor erau ţinuţi să nu-L cunoască. Un lucru demn de remarcat în întâlnirea celor doi apostoli cu Mântuitorul Hristos pe drumul spre Emaus este faptul că, deşi călătoreau împreună, şi îi întreabă despre stările lor sufleteşti, ei nu Îl recunosc. Nici Maria Magdalena nu L-a recunoscut atunci când i s-a arătat, în dimineaţa când a înviat, însă în cazul ei este oarecum explicabil pentru că era dis-de-dimineaţă, poate că nu era lumină suficientă, starea ei era de apăsare, de teamă, aflându-se în faţa unui mormânt gol. Însă cei doi ucenici vorbesc cu Hristos despre activitatea Sa, despre întâmplările recente din viaţa Sa şi, deşi le tâlcuieşte Sfintele Scripturi, deşi le explică fiecare detaliu al celor întâmplate, ei nu reuşesc să-L recunoască. Mai mult decât atât, cei doi Îl mustră pe Hristos, numindu-L „străin în Ierusalim”, neconcepând că este posibil ca cineva să nu cunoască aceste evenimente care frământaseră întreaga populaţie a Ierusalimului din acea vreme, dar şi a celor din localităţile învecinate. Nici măcar în momentul în care intră pentru a se aşeza cu ei la masă, nu reuşesc să dea jos tina de pe ochii minţii lor. Numai în clipa în care Hristos se află cu ei la „frângerea pâinii”, ceaţa de pe ochii sufletului lor este înlăturată şi Îl cunosc, dar atunci Hristos se face nevăzut de lângă ei.

Ori de câte ori participăm la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, suntem călători împreună cu Hristos pe drumul Emausului, suntem împreună-şezători cu El la Cina de la Emaus, însă de multe ori, ochii unora dintre noi sunt ţinuţi ca să nu-L cunoască, de multe ori glasul lui Hristos prin sunetul clopotului de la Sfânta biserică ne cheamă pentru a fi alături de El, ne îndeamnă să Îl cunoaştem prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său. Astfel se cuvine să ne întrebăm oare nu arde în noi inima noastră când auzim glasul clopotului, dar nu venim în casa lui Dumnezeu pentru a ne împărtăşi cu Sfintele Taine, oare nu arde inima noastră când auzim cuvintele Mântuitorului: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veți bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi”.(Ioan 6, 53)

În aceste momente, poate mai mult decât oricând, ne punem întrebarea câţi dintre semenii neamului nostru nu aud cuvântul Scripturii care Îl mărturiseşte pe Hristos ca „Dumnezeu adevărat şi Om adevărat”, ca şi Cel înviat din morţi, dar rămân nepăsători la chemarea Acestuia adresată fiecărui suflet.

În aceste vremuri, când tot mai mulţi fii ai poporului nostru sunt nevoiţi să plece departe de ţară pentru a-şi agonisi cele necesare traiului zilnic, se cuvine să ne rugăm pentru aceşti fraţi ai noştri ca Dumnezeu să le poarte de grijă acolo în ţările în care merg, să călătorească împreună cu ei şi să le lumineze ochii minţii pentru a-L cunoaşte, pentru a nu părăsi credinţa ortodoxă, pentru a mărturisi valorile credinţei şi neamului nostru acolo unde ei lucrează, acolo unde ei trăiesc.

Şi noi toţi, fii ai Mehedinţiului, să călătorim pe drumul acestei vieţi avându-L pe Domnul Hristos alături în toate zilele vieţii noastre. Dacă vom cerceta picturile mai vechi ale drumului spre Emaus, vom vedea că se vorbeşte despre o împreună umblare pe cale. Această împreună umblare pe cale cu Hristos se cuvine să caracterizeze întreaga noastră vieţuire pe acest pământ. Chiar dacă nu reuşim să Îl cunoaştem pe deplin de la începutul călătoriei noastre în această lume, El ni se va descoperi, asemenea unui Părinte iubitor, în Sfânta Liturghie prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său.

Hristos cel Înviat să vă dăruiască tuturor sănătate, nădejde, speranța de care avem nevoie în aceste vremuri grele și împlinirea bunelor dorințe, pentru care să vă rugați lui Dumnezeu.
 
HRISTOS A ÎNVIAT!
Vă îmbrăţişează întru Hristos al vostru părinte duhovnicesc,

 

 
 

 

PS__signature.jpg
Episcopul Severinului şi Strehaiei 

 

 

 

 

 


 

 

Cele mai citite articole

radiolumina logo

construimcatedrala.ro

 
« Martie 2024 »
Lun Marţi Mie Joi Vin Sâm Dum
        1 2 3
4 5 6 7 8 9 10
11 12 13 14 15 16 17
18 19 20 21 22 23 24
25 26 27 28 29 30 31


patriarhia link

 
basilica link

 
radiotrinitas link

 
trinitastv link

ziarullumina link

adreseweb link

 


mbl live


mbl video


mbl youtube