Cateheză despre rugăciune

1.     PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ:

-         Dumnezeu este nu numai Realitatea Supremă, ci şi Binele Absolut,

de la Care ne vine, aşadar, toată bunătatea. Comuniunea cu El este vitală ("Fără de Mine nu puteţi face nimic!", Ioan 15, 5; "Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa şi voi, dacă nu rămâneţi în Mine", Ioan 15, 4; de aici s-a inspirat, credem, Sf. Ap. Pavel când a mărturisit: "Toate le pot în Iisus Hristos, Cel ce mă întăreşte" - Filip. 4, 13);

          - Comuniunea cu Dumnezeu se realizează prin cult. Structurii psiho-fizice a omului îi corespund cele două dimensiuni ale cultului: intern şi extern. Cultul intern este concentrat în cele trei virtuţi teologice (sau cardinale), credinţa, nădejdea şi dragostea, iar cultul extern se manifestă în două moduri: public (sfintele slujbe) şi particular (rugăciunea).

2. Astăzi vom vorbi despre aspectele generale ce ţin de cultul particular, adică despre rugăciune.

3. TRATAREA:

          A. Definiţie şi etimologie. Cea mai cunoscută definiţie este cea formulată de Evagrie Monahul (numit şi "Ponticul", † 399): "Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu"[1]. Etimologic termenul vine din limba latină (rogatio-onis) şi este interesant de observat că primul sens al acestui substantiv este "propunere", al doilea "cerere", al treilea "întrebare"; iar la verb ("rogo-are"): 1. a întreba; 2. a cere...[2];

          B. Temeiuri scripturistice. Modelul Suprem şi în privinţa rugăciunii ni-l dă Mântuitorul Iisus Hristos, Care S-a rugat îndeosebi în locuri retrase ("În zilele acelea, Iisus a ieşit la munte să Se roage şi a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu" - Luca 6, 12; a se vedea şi rugăciunea din grădina Ghetsimani, Luca 22, 41-42, precum şi alte momente), dar şi în locuri publice, ca de exemplu la învierea lui Lazăr (Ioan 11, 41-42). De asemenea, Mântuitorul a îndemnat la rugăciune: "Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită" (Matei 26, 41); i-a învăţat pe ucenici "Tatăl nostru" (Matei 6, 9-13). Sfinţii Apostoli au practicat rugăciunea şi au îndemnat la rugăciune, ca de exemplu la alegerea lui Matia (Fapte 1, 24); Sf. Ap. Petru, înainte de a o învia pe Tavita (Fapte 9, 40); iar Sf. Ap. Pavel îndeamnă stăruitor: "Rugaţi-vă neîncetat!" (I Tes. V, 17).

          C. Temeiurile Patristice în favoarea rugăciunii sunt nenumărate. Prezentăm aici doar crâmpeie din marea de învăţături cu privire la acest subiect: Sf. Ciprian: "Aceia pot dobândi ce cer de la Dumnezeu, pe care El îi vede că veghează la Rugăciune"[3]; Sf. Macarie cel Mare: "Lucrul cel mai de căpetenie este stăruinţa, la vreme, în rugăciune"[4]; Sf. Ioan Gură de Aur: "Oamenii se supără când sunt grămădiţi de cereri. Dumnezeu însă iubeşte pe cel care stăruie..."[5]. Şi tot el zice: "Dacă voiţi să aflaţi cunoştinţa voii lui Dumnezeu, dacă voiţi să aflaţi esenţa înţelepciunii duhovniceşti, aceasta se poate numai prin rugăciunea necurmată"[6]. Evagrie Ponticul: "Precum cel mai de preţ dintre toate simţurile este vederea, aşa cea mai dumnezeiască dintre toate virtuţile este rugăciunea"[7].

          D. Felurile rugăciunii: a). După formă: lăuntrică şi verbală; b). După subiect: personală şi publică; c). D. p. v. al conţinutului: de laudă, de mulţumire şi de cerere. De laudă: - după ex. Mântuitorului: "Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ..." (Ioan 17, 4) şi al Maicii Preacurate: "Măreşte, suflete al meu, pe Domnul..." (Luca 1, 17); de mulţumire: - după îndemnul Sf. Ap. Pavel: "Neîncetat vă rugaţi! Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi" (I Tes. 5, 17-18);  de cerere: - "Cereţi şi vi se va da!" - spune Mântuitorul (Matei 7, 7); "Toate câte veţi cere în rugăciune, crezând, veţi lua!" (Matei 21, 22).

          E. Însuşirile (exigenţele) rugăciunii: să izvorască din inimă curată şi să fie făcută cu atenţie; să fie făcută cu dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele; să nu conţină cereri care să contravină moralei creştine şi bunului simţ; să fie numai pe linia voii lui Dumnezeu (de aceea se spune, cu toată dreptatea, că cea mai scurtă şi mai înţeleaptă rugăciune este: "Doamne, facă-se voia Ta cu mine!").

          F. Foloasele rugăciunii: comuniunea cu Dumnezeu şi dobândirea asemănării cu El; luminarea minţii, bucuria inimii, întărirea voinţei. Iar Sfinţii Părinţi se întrec în a le descrie: cheia vistieriei darurilor dumnezeieşti (Fer. Augustin), cununa virtuţilor (Sf. Maxim Mărturisitorul), doctorie mântuitoare, împiedicând păcatele şi vindecând nelegiuirile (Sf. Ioan Gură de Aur), leacul mâhnirii şi urâtului (Sf. Nil Sinaitul), rodul bucuriei şi al mulţumirii (Evagrie Monahul) etc. etc.[8]

          O dată cu Sfinţii Părinţi, care mărturisesc despre foloasele duhovniceşti ale rugăciunii, medicii creştini susţin rolul terapeutic general al ei. Între aceştia, s-a remarcat în chip aparte dr. Alexis Carrel[9], îndeosebi prin "Eseul despre rugăciune". Mai întâi face o splendidă încercare de a o defini: "Rugăciunea este o tensiune a spiritului uman spre Creatorul imaterial al lumii. În general, rugăciunea este un ţipăt de durere, un strigăt de ajutor. Uneori, însă, rugăciunea devine contemplaţie senină a Principiului imanent şi transcendent al lucrurilor; un act de iubire şi de adoraţie faţă de Acela de la Care izvorăşte minunea vieţii. De fapt, rugăciunea este un efort al omului de a comunica cu Fiinţa Nevăzută, cu Acela Care este Creatorul a tot ce există, cu Înţelepciunea supremă, Puterea şi Frumuseţea Absolută..."  (subl. n.).

          În legătură cu foloasele rugăciunii, Alexis Carrel spune: "Oamenii care se roagă în mod serios se caracterizează prin perseverenţă în împlinirea obligaţiilor, printr-un simţ al datoriei şi al răspunderii avansat, prin mai puţine căderi şi păcate şi printr-o anumită bunătate faţă de ceilalţi... Rugăciunea produce în suflet calm, linişte interioară, armonie între activitatea nervoasă şi cea morală, o putere mai mare de a suporta încercările vieţii, sărăcia, boala, calomnia şi moartea. Echilibrul cauzat de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic pentru omul bolnav... Astfel, rugăciunea îi marchează pe credincioşii săi cu o caracteristică particulară: castitate în privire, calm în atitudine, bucurie senină în expresie, curaj în conduită şi, când nevoia o cere, jertfa de sine a soldatului sau martirului..."[10].

          4. RECAPITULAREA: - încercaţi o definiţie personală a rugăciunii;

                   - expuneţi, pe scurt, un moment de trăire şi de împlinire a rugăciunii, din experienţa duhovnicească personală.

         

4.     ASOCIEREA: cu postul (Matei 17, 21) şi cu milostenia (Matei 12, 7);

6. GENERALIZAREA: Rugăciunea este unirea omului cu Dumnezeu, întărirea păcii, mama lacrimilor, punte care trece peste ispite, scăpare de întristări, fărâmarea războaielor, lucrarea îngerilor, veselia viitoare, izvorul virtuţii, cauza darurilor, propăşire tainică, dovada nădejdii, luminarea minţii, secure pentru deznădejde, comoara celor ce iubesc tăcerea, slăbirea furiei, oglinda propăşirii, descoperirea stării, arătătorul viitorului, hrana sufletului, pecetea slavei (Sf. Ioan Scărarul)[11].

APLICAREA: Să încercăm a răspunde la câteva întrebări: Când ne rugăm? Unde? Cum? Pentru cine? (şi altele asemenea, după caz).

Pr. Prof. Dr. Vasile GORDON



[1] Cuvânt despre rugăciune, 3, în Filocalia Românească 1, trad. de prot. D. STĂNILOAE, Sibiu 1947 (Ediţia a II-a), p. 73. Tot Evagrie, în aceeaşi lucrare, spune: "Dacă eşti teolog roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog!", Ibidem, 60, p. 81.

[2] G. GUŢU, Dicţionar latin-român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 482

[3] Despre Rugăciunea Domnească, 31.

[4] Omilii, III, 13.

[5] Omilia XX, 5.

[6] Omilia a II-a la Coloseni.

[7] Op. cit., 150, p. 93.

[8] Fragmente preluate de la N. MOLDOVEANU, Comori dezgropate, Editura "Casa şcoalelor", Bucureşti, 1997.

[9] Alexis Carrel  (1873-1944), chirurg şi fiziolog francez, autor al unor lucrări de prestigiu pentru care a primit premiul Nobel pentru medicină (1912). O dată cu lucrările de medicină, a scris şi cărţi de spiritualitate, între care cea mai cunoscută este "Omul - fiinţă necunoscută"  (L'homme cet inconue). După ce a vizitat locul de pelerinaj de la Lourdes, a devenit un creştin practicant, aşa explicându-se scrierea acestui eseu despre rugăciune.

[10] Fragmentele sunt preluate după textul publicat în magazinul "Reader's Digest", ian./ 1941;

[11] Apud N. MOLDOVEANU, Op. cit. , p. 474.