Pastorală la Nașterea Domnului 2016

 

DE LA BUCURIA NAŞTERII DOMNULUI IISUS HRISTOS
LA BUCURIA DUHOVNICEASCĂ

 

„Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi
pentru tot poporul; căci vi S-a născut azi Mântuitor,
Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David!"
(Luca 2, 10-11)

 

Iubiţi credincioşi,
Acestea au fost cuvintele pe care Îngerul Domnului le-a binevestit unor păstori care rămăseseră noaptea cu vitele la câmp, undeva în ţinutul Betleemului. Era o noapte senină de decembrie şi, pentru că nu era prea frig, au renunţat să se mai deplaseze cu vitele pentru a le adăposti în staulul amenajat într-o peşteră din marginea cetăţii. În liniştea nopţii, ei, păstorii, stăteau cu grijă ca nu cumva animalele sălbatice să vină şi să le prade vitele. De aceea „făceau de strajă împrejurul turmei lor" (Luca 2, 8).

Mai petrecuseră multe nopţi în câmp, erau obişnuiţi, însă la apariţia îngerului Domnului, „care a stat lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, ei s-au înfricoşat cu frică mare" (Luca 2, 9). Trimis de Dumnezeu, îngerul le-a spus: „Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; Că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta vă va fi semnul: veţi găsi un Prunc înfăşat, culcat în iesle" (Luca 2, 10-12).
Păstorii din Betleem au fost primii oameni care au primit vestea mult aşteptată că Mesia, Răscumpărătorul, a venit. Uimiţi, „deodată au văzut împreună cu îngerul mulţime de oaste îngerească lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire" (Luca 2, 13-14). O bucurie nemaiîntâlnită a cuprins inimile acestor păstori care, după ce îngerii au plecat de la ei la cer, au mers la Betleem şi au aflat pe Maria, pe Iosif şi pe Pruncul Mântuitor „culcat în iesle şi, văzându-L, au vestit cuvântul vestit lor despre acest Copil" (Luca 2, 16-17).
Bucuroşi, păstorii s-au întors la vitele lor „slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră şi văzuseră, precum li se spusese" (Luca 2, 21).
După plecarea păstorilor au venit magii de la răsărit, călăuziţi de o stea, şi au adus Pruncului Iisus daruri: aur, smirnă şi tămâie.
Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului, s-a bucurat mult atât la auzul veştii aduse de păstori, cât şi la sosirea magilor. Îngerul Domnului le-a spus păstorilor: „Vă binevestesc vouă bucurie mare" (Luca 2, 10), iar ei Arhanghelul Gavriil îi spusese: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei... căci ai aflat har înaintea lui Dumnezeu. Şi, iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus" (Luca 1, 28, 30-31).
De asemenea, un înger s-a arătat în vis lui Iosif bătrânul, care, la constatarea că Fecioara Maria este însărcinată, cugeta în sinea lui „să o lase pe ascuns" (Matei 1, 19). Îngerul Domnului i-a grăit: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria logodnica ta, că ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor" (Matei 1, 20-21).
Creştinii se bucură ori de câte ori sărbătoresc Naşterea Domnului Iisus Hristos. Bucuria se manifestă prin darurile pe care părinţii le fac copiilor lor, inimile tuturor sunt cuprinse de o stare specială de bine, de dragoste şi voioşie. În Sfintele Biserici, numărul celor care participă la Sfânta Liturghie este mai mare. Bucuria este trăită într-un fel aparte de cei care, după post şi spovedanie, se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului.

Iubiţii mei fii duhovniceşti,
Se cuvine să ne punem întrebarea: Oare, care este izvorul sau temeiul acestei bucurii pe care o trăim ori de câte ori sărbătorim Naşterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos?. Ca să înţelegem răspunsul la această întrebare este necesar să precizăm că după căderea în păcatul neascultării a protopărinţilor noştri Adam şi Eva, tot neamul omenesc trăia sub blestem, departe de Dumnezeu. Era necesară mântuirea lumii, mântuire ce nu putea fi realizată decât de Fiul lui Dumnezeu. Omenirea aştepta să vină Răscumpărătorul, să vină Mesia, Care să ia asupra Sa păcatul strămoşesc. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scria: „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi, prin păcat, moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el. Căci până la Lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege. Ci a împărăţit moartea de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră, după asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină. Dar nu este cu greşeala cum este cu harul, căci dacă prin greşeala unuia cei mulţi au murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul Lui au prisosit asupra celor mulţi prin harul unui singur Om, Iisus Hristos" (Romani 5, 12-15).
În acest sens Sfântul Vasile cel Mare scrie că Fiul lui Dumnezeu „a binevoit să ia trup omenesc, pentru că trebuia ca trupul acesta, blestemat în urma săvârșirii păcatului originar, să fie sfințit; trebuia ca trupul acesta, care a fost sleit de puteri prin păcatul săvârșit, să fie întărit; trebuia ca trupul acesta, care se înstrăinase de Dumnezeu, în urma păcatului, să fie unit din nou cu El; trebuia ca acest trup, care a căzut din rai, să fie readus în ceruri" .
Întruparea Fiului lui Dumnezeu și nașterea din Fecioara Maria arată omenirii întregi marea dragoste și purtare de grijă a lui Dumnezeu, Care „atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică" (Ioan 3, 16). Sfântul Vasile cel Mare îndemna pe ascultători: „Să ridicăm și noi glas de bucurie preaînaltă: Teofanie să-i punem numele sărbătorii de astăzi, adică arătarea lui Dumnezeu; să prăznuim astăzi mântuirea lumii, să prăznuim ziua de naștere din nou a firii omenești. Astăzi s-a dezlegat blestemul lui Adam" . „Pentru aceasta S-a născut Domnul cu trup omenesc, pentru ca tu să fii curățit prin ceea ce are El înrudit cu tine. Pentru aceea crește și se dezvoltă El cu trupul, pentru ca tu să fii unit cu El prin trăirea în trup obișnuită Lui. O, adâncul bogăției lui Dumnezeu și al iubirii Sale de oameni! Din partea lui Dumnezeu, daruri peste daruri revărsate peste noi" . Apoi ne îndeamnă Sfântul Vasile: „Unește-te și tu, creștine, cu aceia care au primit cu bucurie pe Domnul din ceruri! Gândește-te că păstorii de la Nașterea Domnului au devenit înțelepți, că preoții au fost împodobiți cu darul profeției, că femeile s-au umplut de bucurie atunci când Maria a fost îndemnată de Arhanghelul Gabriel să se bucure (Luca 1, 28) și atunci când Elisabeta avea pe cel care a săltat de bucurie în însuși sânul ei, adică pe Ioan (Luca 1, 44). Proorocița Ana binevestește tuturor Pruncul, dreptul Simeon Îl purta în brațe. Amândoi se închinau Dumnezeului celui mare, arătat în Pruncul cel mic, fără să disprețuiască ceea ce văd și preaslăvind măreția dumnezeirii Lui" .
Se cuvine ca noi toți să ne bucurăm duhovnicește în aceste zile de praznic împărătesc, fiindcă Iisus Hristos a venit în lume „să răscumpere pe cei de sub lege, pentru ca să dobândim iertarea" (Galateni 4, 5) ne-a făcut „părtași ai firii dumnezeiești" (II Petru 1, 4).

Iubiţi fraţi creştini,
Este de dorit ca bucuria pe care o simțim în aceste zile să nu se termine, ci să rămână permanent în inimile noastre, cu darul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe creștinii din Filipi: „Frații mei, bucurați-vă întru Domnul" (Filip 3, 1). Sfântul Ioan Gură de Aur spune că bucuria trebuie să fie întru Domnul, adică „nu după lume, fiindcă lumea nu poate bucura în astfel de lucruri" .
Sfântul Apostol Pavel, în continuarea Epistolei către Filipeni, îndeamnă din nou: „Bucurați-vă pururea întru Domnul. Și iarăți zic: Bucurați-vă!" (Filip 4, 4). „Cuvântul bucurie, obișnuit în Sfânta Scriptură, arată starea veselă și bucuroasă a sufletului, care se vede în cei vrednici de bucurie. Bucurați-vă, drepților, în Domnul, nu când vă merg bine treburile gospodăriilor voastre, nici când sunteți sănătoți cu trupul, nici când ogoarele voastre sunt pline cu tot felul de roade, ci bucurați-vă pentru că aveți pe Domnul, o frumusețe ca aceasta, o bunătate ca aceasta, o înțelepciune ca aceasta!" .
Sfântul Ioan Gură de Aur precizează că „bucuria de aici este amestecată întotdeauna cu întristare, și niciodată nu se găsește curată și lipsită de ea. Pe când bucuria aceea este curată, fără vicleșug, neavând într-însa nimic amestecat. Acea bucurie să o simțim, pe aceea să o căutăm. De altfel, nu este cu putință de a câștiga o astfel de bucurie, decât ca aici să nu preferăm pe cele plăcute, ci pe cele folositoare, căutând a le suferi toate cu mulțumire" .
Există o bucurie a celui ce săvârșește răul, păcatul, fărădelegea. Despre o astfel de bucurie zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu totdeauna e bună bucuria. Se bucură și hoții când fură; se bucură și desfrânatul când strică casa altuia; se bucură și lacomul când răpește avutul altuia; se bucură și ucigașul când ucide. Nu trebuie să ne uităm dacă se bucură, ci dacă se bucură de un lucru bun și folositor. Să cercetăm dar cu atenție de nu găsim cumva în bucuria omului slăvit bucuria desfrânatului, bucuria hoțului" .
Sfinții Părinți ai Bisericii noastre vorbesc despre o bucuire duhovnicească. Făcând o exegeză la cuvintele psalmistului „Întors-ai plângerea mea spre bucurie mie" (Psalmul 29, 11), Sfântul Vasile cel Mare evidențiază felul cum se dobândește. El spune: „Nu oricărui suflet îi vine de la Dumnezeu bucurie, ci numai celui ce și-a plâns păcatele sale cu vaiete puternice și jale continuă, dacă s-ar fi jeluit ca și cum ar fi fost de față la moartea lui. Ei bine, numai plâsetul acestuia se preface întru bucurie" .
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „... dacă vrem să ne bucurăm de adevărata mulțumire, să fugim, mai întâi de toate, de răutate și viclenie. Să căutăm să facem fapte bune, fiindcă altfel nu e cu putință a ne împărtăși de aceasta, chiar de am urca până pe tronul împărătesc. De aceea, și zicea Pavel: «Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea» (Galateni 5, 22). Acest fruct să-l creștem și să-l păstrăm noi, pentru ca, și aici, să ne bucurăm de veselia și mulțumirea sufletească, și, în același timp, să ne învrednicim de împărăția viitoare, prin harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos" .
Uneori bucuria duhovnicească a fost numită și dumnezeiască. Creștinul, care prin căință, rugăciune cu străpungere de inimă și multă râvnă pentru dobândirea mântuirii, are parte de o bucurie permanentă. Pentru cel drept, zice Sfântul Vasile cel Mare: „bucuria cea dumnezeiască și cerească este continuă, pentru că în cel drept locuiește odată pentru totdeauna Duhul cel Sfânt" .
Iubindu-L pe Dumnezeu omul trăiește bucuria iluminării. Sfântul Vasile spune: „Dacă vreodată a intrat în inima ta o idee neașteptată despre Dumnezeu, căzând ca o lumină, și ți-a luminat sufletul, încât să iubești pe Dumnezeu și să disprețuiești lumea și toate cele trupești, cunoaște din imaginea aceea slabă și de scurtă durată întreaga stare sufletească a drepților, care au ajuns să se bucure de Dumnezeu în chip egal și fără întrerupere. Poate, potrivit rânduielii lui Dumnezeu, ți-a venit și ție vreodată bucuria aceea, ca prin o mică gustare să-ți amintești de bunătățile de care ești lipsit" .
Prin întruparea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos aduce omului posibilitatea îndumnezeirii. „Domnul este oarecum loc încăpător pentru drepți; și neapărat cel ce este în El se bucură și se veselește. Dar ajunge și dreptul loc în care se află Domnul; Îl primește în el" .

Iubiți fii duhovnicești,
În încheierea acestui cuvânt pastoral vă propun să ascultați și apoi să meditați la sfaturile Sfântului Ioan Gură de Aur despre bucuria duhovnicească: „Pavel n-a spus numai atât: «Bucuraţi-vă pururea», ci a adăugat şi pricina bucuriei continue: «Bucuraţi-vă în Domnul pururea», a spus el. Cel care se bucură în Domnul nu-şi poate pierde bucuria aceasta orice necaz ar veni peste el. De bună seamă, toate celelalte de care ne bucurăm sunt schimbătoare, trecătoare şi lesne se prefac. Şi nu au numai acest neajuns, ci şi pe acela că, chiar dacă dăinuesc, nu ne hărăzesc o bucurie aşa de mare, ca să poată îndepărta sau adumbri mâhnirea ce ni se iveşte din altă parte. Dar teama de Dumnezeu are aceste două însuşiri: e statornică şi nemişcată şi din ea izvorăşte atâta bucurie, că nu mai simţim deloc celelalte necazuri. Cel care se teme de Dumnezeu cum se cuvine şi se bizuie pe El, are parte de rădăcina plăcerii şi de izvorul bucuriei. Şi, după cum o mică scânteie căzând în marea nesfârşită, lesne se mistuie, tot aşa orice restrişte ar cădea peste cel ce se teme de Dumnezeu, piere şi se stinge ca şi cum ar cădea în marea fără fund a bucuriei. Şi ceea ce e de mirare e că, deşi necazurile sunt de faţă, el, cel ce se teme de Dumnezeu, nu încetează de a se bucura. Când nu se iveşte nicio supărare, nu e mare lucru să te poţi veseli întruna, dar, când te înconjoară atâtea lucruri ce te vâră în supărări, să fii mai presus decât ele toate şi să fii voios în mijlocul năpastei, aceasta este cu adevărat de uimire. După cum nimeni nu s-ar mira că cei trei tineri n-au ars, dacă ar fi fost ei departe de cuptorul babilonic. (Ceea ce i-a mirat pe toţi a fost împrejurarea că ei, deşi au stat atâta timp în foc, au ieşit de acolo mai puţin vătămaţi decât cei care n-au fost acolo). Tot aşa trebuie să spunem şi despre sfinţi: nu ne-am mira dacă, nefiind supuşi la nicio încercare, s-au bucurat fără încetare. E însă vrednic de mirare şi mai presus de firea omenească, că, fiind înconjuraţi de nesfârşite rele de peste tot, s-au simţit mai bine decât cei ce aveau parte de linişte deplină.
Cum că nu e cu putinţă să găsim vreo viaţă din afară (lumească sau păgână) care să aibă necontenit parte de voioşie, s-a desluşit prin cele spuse mai sus; cum că, pe de altă parte, e peste putinţă ca adevăratul credincios (creştinul) să nu guste o necurmată plăcere, şi aceasta iarăşi voi încerca s-o dovedesc, nu numai ca să învăţaţi, dar ca să şi râvniţi după această viaţă lipsită de supărări. Să ne închipuim un om care n-are nimic pe cuget, bizuindu-se pe o conştiinţă curată, cu gândul numai la viaţa viitoare, în aşteptarea bunelor nădejdi de acolo; ce lucru ar putea – ia spune-mi – să îl împingă pe un astfel de om la mâhnire? Nu-i aşa că moartea pare lucrul cel mai nesuferit de pe lume? Dar pe unul ca acesta, aşteptarea morţii nu numai că nu-l întristează, dar îl şi desfată mai degrabă. Căci ştie că odată cu moartea încetează trudele, că ea e o goană spre cununi şi spre răsplată pusă la o parte pentru cei ce au luptat pentru credinţă şi virtute. Sau poate moartea prea timpurie a feciorilor? Dar va răbda şi aceasta bărbăteşte, spunând vorbele lui Iov: «Domnul a dat, Domnul a luat; (cum Domnul a binevoit, aşa s-a întâmplat). Fie numele Domnului binecuvântat în veci» (Iov 1, 21). Dar dacă nu pot să-l întristeze moartea şi pierderea copiilor, cu atât mai puţin paguba bănească, necinstea, pâra şi bârfirea nu pot atinge un suflet aşa de tare şi viteaz, şi nici durerea trupului, căci şi apostolii au fost biciuiţi, dar nu şi-au pierdut curajul.
Mare lucru e şi acesta. Dar ceea ce e şi mai mult e că nu numai că nu s-au mâhnit, dar făceau din această biciuire temei pentru o plăcere şi mai mare, şi se întorceau de la faţa sinedriului veseli că au fost şi ei învredniciţi de batjocură pentru numele lui Hristos. Pe un astfel de om să presupunem că l-a ocărât sau l-a batjocorit cineva. Dar el a fost învăţat de Hristos să se bucure de ocări. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi – zice Evanghelistul – de orice vorbă rea ce vor spune împotriva voastră din pricina Mea, căci plata voastră cea multă e în ceruri (cf. Matei 5, 11-12).
Dar să zicem că un astfel de credincios s-a îmbolnăvit. Dar el a auzit pe altul sfătuindu-l şi zicând: «La boală şi la sărăcie, bizuieşte-te pe El, căci precum aurul se lămureşte în foc, aşa şi oamenii cei plăcuţi Domnului, în cuptorul umilinţei» (Înţelepciunea lui Isus Sirah 2, 4-5).
Dacă, deci, nici moartea, nici paguba de bani, nici boala trupească, nici necinstea, nici ocara, nici altceva de felul acesta nu poate să-l mâhnească, ci mai de grabă să-l bucure, atunci ce pricină de supărare poate avea? Ce adică? Nu se supărau sfinţii?, mă va întreba cineva. N-auzi – mi se va spune – pe Pavel zicând: «Mare-mi este întristarea şi neîncetată durerea în inima mea» (Romani 9, 2)?
Apoi tocmai acesta e lucru de mirare, că întristarea aduce câştig şi bucurie izvorâtă din durere. După cum apostolilor biciuirea nu le-a adus durere, ci bucurie, tot aşa şi întristarea le prilejuia acele mari cununi. Şi lucru de mirare este că în cele lumeşti nu numai tristeţea, ci şi bucuria aduce foarte mare pagubă, pe când în cele duhovniceşti e cu totul dimpotrivă: nu numai bucuria, dar şi tristeţea are mare comoară de bunătăţi" .
Doresc tuturor credincioșilor care au fost binecuvântați să se nască și să trăiască în frumoasele plaiuri ale Mehedințului multă râvnă pentru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu pentru a trăi până la sfârșitul vieții fiecăruia cu inimile pline de bucurii duhovnicești.

Să trăţi cu toţii întru mulţi şi binecuvântaţi ani!
Vă îmbrăţişează cu multă dragoste pe toţi, al dumneavoastră Părinte duhovnicesc,

 

P.S. Nicodim

† Nicodim

Episcopul Severinului şi Strehaiei