Pastorala la Nașterea Domnului 2014

 

NAŞTEREA DOMNULUI DIN FECIOARA MARIA

ÎN SCRIERILE SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

Motto: „...momentul potrivit pentru Întruparea Domnului,

deşi a fost rânduit mai înainte de zidirea lumii,

a apărut în istorie atunci când era potrivit ca Sfântul

Duh şi puterea Celui Preaînalt să plămădească împreună

trupul acela de Dumnezeu purtător al Sfintei Fecioare”[1]

            Dreptslăvitori creştini,

            Aceste cuvinte au fost scrise de Sfântul Vasile cel Mare, unul dintre marii ierarhi ai Bisericii noastre, care a trăit în secolul al IV-lea, numit şi secolul de aur al creştinismului, Sfânt pe care Biserica noastră îl prăznuieşte în ziua de 1 ianuarie. Acesta s-a născut în anul 330 într-o familie înstărită şi foarte evlavioasă din Cezareea Capadociei. Tatăl său a fost profesor de retorică în Neocezareea Pontului, iar mama sa, Emilia, provenea dintr-o importantă familie din Cezareea, distinsă prin educaţie şi funcţiile politico-militare pe care membrii ei le-au obţinut.

            Ambele familii, atât cea din care provenea tatăl său, cât şi familia mamei, aveau în rândurile lor mulţi martiri care şi-au vărsat sângele pentru Hristos. De mic, Sfântul Vasile a fost dus în localitatea Annisa din Pont, unde părinţii săi aveau pământuri şi unde a fost crescut în frică de Dumnezeu de către bunica sa, Sfânta Macrina cea Bătrână. Ea a fost numită cea bătrână, spre a o deosebi de nepoata sa, Sfânta Macrina cea Tânără, sora cea mare a Sfântului Vasile. Bunica sa a ucenicit pe lângă Sfântul Grigorie Taumaturgul, care a fost elevul lui Origen în şcoala din Cezareea Palestinei. De la evlavioasa sa bunică a învăţat nu numai dreapta credinţă şi tradiţia Bisericii, ci şi admiraţia faţă de Origen.

            În această familie binecuvântată au crescut zece fraţi, dintre care cinci au fost trecuţi în rândurile sfinţilor. Aceştia au fost: Sfânta Macrina cea Tânără, Sfântul Grigorie, episcop de Nyssa, Sfântul Vasile cel Mare, apoi a urmat Sfântul Navgratie, mare pustnic şi făcător de minuni în pustia Sinaiului, şi Sfântul Petru, Episcopul Sevastei.

            Sfântul Vasile a plecat la cele veşnice în anul 379, la doar 49 ani. În această viaţă scurtă, pe lângă opera social-filantropică, cunoscută sub numele de vasiliade, s-a remarcat atât ca ascet, cât şi ca slujitor al altarului şi liturghisitor de excepţie. A fost un foarte bun organizator, motiv pentru care a fost numit de către contemporani roman printre greci. S-a remarcat totodată ca om de ştiinţă şi teolog profund.

            Iubiţi fii duhovniceşti,

            În numeroasele sale scrieri, Sfântul Vasile cel Mare s-a referit, printre alte teme, şi la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos. Într-o omilie ţinută la Naşterea Domnului, Sfântul Vasile spunea: „Dumnezeu este pe pământ, Dumnezeu este între oameni, Dumnezeu care dă legea, nu prin foc şi în sunetele de trâmbiţe şi pe un munte fumegând, sau printr-un nor întunecos şi prin furtuni care înspăimântă sufletele celor care Îl ascultă, ci acum este Dumnezeu în trup, Care vorbeşte cu blândeţe şi cu bunătate cu cei care au aceeaşi natură umană ca şi El (dar nu fără de păcat ca El). Acum avem pe Dumnezeu întrupat, Care nu lucrează asupra noastră din depărtări şi cu întreruperi, aşa cum lucra prin profeţi”[2].

            Sfântul Vasile prezintă iconomia Întrupării şi pogorârii Fiului lui Dumnezeu la smerenia şi slăbiciunea firii omeneşti, ca fiind mai mare decât crearea cerului şi a pământului.[3] Prin această întrupare, Fiul lui Dumnezeu nu S-a despărţit de Tatăl, şi nu a părăsit tronul Său ceresc. Să reţinem deci că: „Domnul Hristos S-a pogorât din cer, dar nu S-a despărţit de Tatăl; în peşteră S-a născut, dar nu şi-a părăsit tronul ceresc; în ieslea staulului S-a culcat, dar nu a deşertat sânurile Tatălui; S-a născut întrupându-se din Fecioară, dar a rămas, ca Dumnezeu, fără tată pământesc; S-a coborât pe pământ, dar nu S-a despărţit de cele de sus”[4].

Pentru ştergerea păcatului adamic era nevoie de un Mesia, adică de un Răscumpărător, Care a fost Fiul lui Dumnezeu. „Acesta ne-a răscumpărat, nu fiindu-I Lui fraţi, ci duşmani prin păcatele noastre, nici El fiind un simplu om, ci Dumnezeu”[5].

Acest mare ierarh din Cezareea Capadociei trăia sărbătoarea Naşterii Domnului într-o deplină bucurie duhovnicească. Bucuria era întreţinută în inima sa datorită cugetării permanente la dumnezeirea cea neîntinată, la răscumpărarea neamului omenesc, îndepărtat de Dumnezeu prin păcatul neascultării, numit şi păcat adamic sau păcat strămoşesc. „Inima mea tresaltă de bucurie, zice Sfântul Vasile, şi mintea mea a devenit izvor de cugetări în legătură cu ziua de azi, dar limba îmi este incapabilă şi cuvântul este slab ca să poată să vestească o bucurie atât de mare. Izvorăşte-mi minte, cugetări vrednice de măreţia lui Dumnezeu, cu privire la Întruparea Domnului! Fă-mă să cuget drept despre Dumnezeirea cea neîntinată şi neîntinabilă, care n-are nevoie de spălare sau curăţire, cu toate că s-a născut cu fire materială! Dumnezeirea Însăşi îndreptează ceea ce este păcătos, nu Ea Însăşi este atinsă de păcat. Tu nu vezi că soarele acesta de pe cer îşi plimbă razele sale prin noroi, dar nicidecum nu se murdăreşte şi străluceşte cu razele sale prin locurile murdare şi totuşi nu dobândeşte miros dezgustător? Ba din contră, cu cât soarele stă mai mult în contact cu aceste locuri, cu atât mai mult face să se usuce şi să dispară putreziciunea şi împuţiciunea lor. Aşadar, de ce te temi că firea omenească a Domnului Hristos nesupusă păcatului şi nevătămată şi-ar atrage vreo pată de la noi?”[6].

            Sfântul Vasile cel Mare preciza că Hristos „a mijlocit pentru noi iertarea păcatelor, ne-a eliberat de păcătoşenia veacului acestuia şi ne-a adus stăpânirea peste greşeala aducătoare de moarte, împăcarea cu Dumnezeu, puterea de mulţumire, tovărăşia sfinţilor în viaţa veşnică, moştenirea împărăţiei cerurilor şi răsplata cu fel şi chip de bunătăţi”[7].

            La sărbătoarea Naşterii, Sfântul Vasile spunea ascultătorilor săi: „Să ridicăm şi noi un glas de bucurie preaînaltă: Teofanie să-i punem numele sărbătorii de astăzi, adică arătarea lui Dumnezeu; să prăznuim astăzi mantuirea lumii, să prăznuim ziua de naştere din nou a firii omeneşti. Astăzi s-a dezlegat blestemul lui Adam. Acum nu se mai poate spune omului: Pământ eşti şi în pământ vei merge (Fac. 3, 19), ci i se poate spune: pentru că azi ai fost unit cu cele cereşti, la cer vei fi înălţat. Astăzi, nici nu se va mai zice În dureri vei naşte fii (Fac. 3, 16), fiindcă este fericită cea care a purtat în pântece pe Emanuel şi fericite sunt şi piepturile care au alăptat copiii”[8].

            Tot în Omilie la Naşterea Domnului Hristos, arată pentru ce Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc: „Pentru aceasta S-a născut Domnul cu trup omenesc, pentru ca tu să fi curăţit tocmai prin ceea ce are El înrudit cu tine. Pentru aceea creşte şi se dezvoltă El cu trupul, pentru ca tu să fii unit cu El prin trăirea în trup obişnuită Lui”[9]. În aceeaşi omilie, acest mare Sfânt se adresa credincioşilor prezenţi în biserică la acest praznic împărătesc, dar ni se adresează şi nouă celor ce ne-a fost rânduit să trăim acum, la începutul mileniului al III-lea, prin cuvintele: „Uneşte-te şi tu, creştine, cu aceia care au primit cu bucurie pe Domnul din ceruri! Gândeşte-te că păstorii de la Naşterea Domnului au devenit înţelepţi, că preoţii au fost împodobiţi cu darul profeţiei, că femeile s-au umplut de bucurie atunci când Măria a fost îndemnată de Arhanghelul Gabriel să se bucure (Luca 1, 28) şi atunci când Elisabeta avea pe cel care a săltat de bucurie în însuşi sânul ei, adică pe Ioan (Luca, 1, 44). Proorociţa Ana binevesteşte tuturor Pruncul, dreptul Simeon Îl purta în braţe. Amândoi se închinau Dumnezeului celui mare, arătat în Pruncul cel mic, fără să dispreţuiască ceea ce văd şi preaslăvind măreţia dumnezeirii Lui”[10].

            Întruparea lui Iisus Hristos a avut loc la plinirea vremii. Despre acest moment scrie: „Momentul potrivit pentru Întruparea Domnului, deşi a fost rânduit mai înainte de zidirea lumii, a apărut în istorie atunci când era potrivit ca Sfântul Duh şi puterea Celui Preaînalt să plămădească împreună trupul acela de Dumnezeu purtător al Sfintei Fecioare”[11].

            Iubiţi credincioşi,

            Pruncul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a născut din Fecioara Maria, care fusese adumbrită de către Duhul Sfânt, aşa după cum îi spusese Arhanghelul Gavriil, după cum reiese din Evanghelia după Matei, capitolul I, versetul 18, unde se spune că Fecioara Maria, înainte de a fi cu Iosif, „s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt”. Sfântul Vasile cel Mare precizează: „Ambele fapte le-a aflat Iosif (prin descoperirea de sus); că şi sarcina şi cauza sarcinii sunt de la Duhul Sfânt. Tocmai de aceea s-a temut să fie numit bărbat al acestei femei, şi a voit s-o lase pe ea în ascuns (Matei 1, 19), neîndrăznind să dea în vileag cele ce se întâmplaseră cu ea”[12].

            Sfântul înger i-a spus lui Iosif, logodnicul Mariei – care, văzând-o însărcinată, a vrut s-o lase pe ascuns şi să fugă –, că „ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 20). „De aici se vede limpede, spune Sfântul Vasile, că alcătuirea substanţei pentru trupul Domnului nu s-a făcut conform naturii comune a trupului omenesc. Deodată şi dintru început era desăvârşit în trup ceea ce se purta în pântece. Ceea ce s-a purtat în pântecele Fecioarei nu şi-a căpătat forma desăvârşită încetul cu încetul, prin schimbări şi dezvoltări de forme în mod obişnuit, aşa cum arată şi cuvintele folosite aici. Aici nu se spune: Ceea ce s-a conceput, ci Ceea ce s-a născut. Aşadar, trupul care a fost alcătuit în urma unei acţiuni sfinte era vrednic să se unească cu Dumnezeirea Celui Unul-Născut”[13].

            Sfântul Ioan Gură de Aur, asemenea Sfântului Vasile cel Mare, îndemna: „Nu merge (...) mai departe cu iscoditul! Nu căuta mai mult decât spun cuvintele evanghelistului! Nu te întreba: cum a lucrat Duhul Cel Sfânt această zămislire din Fecioară? Dacă nu ne putem explica chipul în care se plăsmuieşte copilul când se naşte în chip firesc, cum putem să ne explicăm, oare, o naştere săvârşită prin minunea Sfântului Duh? Ca să nu mai hărţuieşti pe evanghelist, ca să nu te mai necăjeşti punând mereu aceste întrebări, scapă de orice nedumerire spunând: Dumnezeu a făcut minunea! Chiar evanghelistul spune aşa: Nu ştiu nimic mai mult; atât ştiu, că ceea ce s-a făcut, s-a făcut de la Duhul Sfânt. Să se ruşineze dar cei care caută să pătrundă cu mintea lor naşterea cea de sus a Fiului! Dacă nimeni nu poate explica naşterea aceasta în timp din Fecioară, naştere cu nenumăraţi martori, prezisă cu atâţia ani înainte, văzută şi pipăită, cât de mare trebuie să fie nebunia acelora care iscodesc şi încearcă să pătrundă cu mintea naşterea nespusă a Fiului din Tatăl? Nici arhanghelul Gavriil, nici Matei n-au putut să spună ceva mai mult, ci atât doar că S-a născut de la Duhul Sfânt; dar cum de la Duhul şi în ce chip, niciunul dintre ei nu ne-a explicat. Nici nu era cu putinţă”[14].

            Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, precizează că zămislirea lui Iisus Hristos „a fost fără însoţire, iar naşterea, fără întinăciune şi fără durere. Cămară de nuntă i-a fost puterea Celui preaînalt, care a umbrit ca un nor fecioria; torţa de nuntă, lumina Sfântului Duh; patul, nepătimirea; şi nunta, nestricăciunea. Deci bine este numit Cel ce S-a născut din aceasta ales din zeci de mii (...), ceea ce înseamnă că nu e din patul durerii. Căci numai naşterea Lui nu e naştere întru durere, precum zămislirea e fără nuntă. Pentru că numirile de feciorie şi naştere întru durere nu se pot întâlni la una şi aceeaşi . Ci, precum ni s-a dat Fiu fără Tată, aşa ni s-a născut şi prunc fără naştere şi durere. Căci precum n-a cunoscut Fecioara cum a luat fiinţă în trupul ei trupul purtător de Dumnezeu, aşa n-a simţit naşterea”[15].

            Făcând o exegeză la cele afirmate de Sfântul Grigorie de Nyssa, Părintele Dumitru Stăniloae precizează: „Unde se zămisleşte întru feciorie, deci fără împreunarea între bărbat şi femeie, care strică fecioria, nu e nici naşterea întru durere. Precum zămislirea se face sub puterea Duhului, care copleşeşte carnea şi legea firii, aşa şi naşterea se face prin aceeaşi putere a Duhului, care copleşeşte legea firii potrivit căreia naşterea e însoţită de durere. Dacă însuşi duhul din noi poate copleşi până la un grad, prin întărirea dată de el, anumite procese şi simţiri ale trupului, cu atât mai mult o poate face aceasta Duhul dumnezeiesc cel atotputernic, Care întăreşte şi duhul nostru, ridicându-1 peste nivelul cel mai înalt al celor ce-i sunt lui cu putinţă. Duhul dumnezeiesc de-viaţă-făcător a putut actualiza în sămânţa femeii virtualitatea bărbătească din ea, dat fiind că femeia poartă în ea virtualitatea bărbatului şi bărbatul, pe a femeii, fapt care se arată într-un alt fel şi în apariţia Evei din Adam, la început”[16].

            Sfântul Grigorie de Nyssa spune că „omul se naşte din împreunare firească între bărbat şi femeie, iar după moarte trece în stricăciune. Dacă aceleaşi lucruri le-ar spune învăţătura noastră şi despre Hristos, atunci ai avea tot dreptul să refuzi a socoti drept Dumnezeu pe Acela pe care mărturia noastră îl aşază în rândul firii. Dacă însă, dimpotrivă, auzi că şi El s-a născut, dar atât felul cum a fost zămislit, cât şi modul cum S-a născut trec dincolo de rânduielile obişnuite în natură şi de părtăşia cu ea - ambele fiind cu totul străine de schimbările care duc la stricăciune - în acest caz necredinţa ta va trebui în mod logic şi consecvent să facă loc credinţei, afirmând că El n-a fost un om de genul celorlalţi oameni care se nasc în chip firesc. Or, dacă nu crezi că dacă a fost un astfel de om, atunci trebuie în mod necesar să crezi că era Dumnezeu. Cel ce a istorisit naşterea lui Hristos, acela a adăugat şi faptul că naşterea Lui s-a făcut dintr-o fecioară (Matei 1, 16, 23)”[17].

           

Iubiţi credincioşi,

            Fiecare dintre noi suntem botezaţi în numele Sfintei Treimi. Toţi suntem creştini şi credem că Fiul lui Dumnezeu S-a născut din Tatăl mai înainte de veci şi mai credem că Fiul lui Dumnezeu „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut om”[18]. Sfântul Vasile spune că „Dumnezeu a binevoit să ia trup omenesc, pentru că trebuia ca trupul acesta, blestemat în urma săvârşirii păcatului originar, să fie sfinţit: trebuia ca trupul acesta, care a fost sleit de puteri prin păcatul săvârşit, să fie întărit; trebuia ca trupul acesta, care se înstrăinase de Dumnezeu, în urma păcatului, să fie unit din nou cu El; trebuia ca acest trup, care a căzut din rai, să fie readus în ceruri”[19].

            Această unire cu El, aceastp „readucere” în ceruri, înseamnă posibilitatea de a fi cu Dumnezeu în Împărăţia Cerurilor, fapt ce n-ar fi putut avea loc fără întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria. El este Răscumpărătorul nostru, iar noi suntem, după Botez, creştini şi se cuvine să căutăm împărăţia pe care El ne-a dat posibilitatea s-o moştenim. În trecut, ca şi în vremea noastră, au existat filosofi şi învăţaţi potrivnici învăţăturii aduse pe pământ de către Mântuitorul Hristos Cel întrupat şi născut în ieslea din Betleem. Se observă limpede o lucrare a Satanei, care nu doreşte ca omul, creştinul, să aibă parte de Hristos şi de împărăţia adusă de El. Tertulian, un mare scriitor bisericesc ce a trăit în a doua jumătate a secolului al doilea şi începutul secolului al treilea, în Cartagina, arată limpede deosebirea între un filosof şi un creştin: „Şi apoi ce asemănare poate fi între un filosof şi un creştin; unul discipol al Greciei, celălalt al cerului, unul care umblă după glorie, celălalt după mântuire, unul mânuitor al vorbelor, celălalt al faptelor bune, unul care clădeşte şi altul care dărâmă; unul iubitor de greşeală, celălalt duşman al ei, unul care strică adevărul şi altul care-1 restabileşte lămurindu-1, unul care fură şi altul care păzeşte să nu se fure?”[20].

            Cu siguranţă, creştinul are nevoie de cunoştinţe laice, numite de Clement Alexandrinul la vremea sa (sec. II), filosofie grecească, însă, concomitent cu studierea acestora, este nevoie şi de cunoaşterea învăţăturii duhovniceşti şi evanghelice, propovăduite de Mântuitorul Hristos. Clement Alexandrinul precizează că: „După cum plugarii udă mai întâi pământul şi apoi aruncă sămânţa, tot aşa şi noi udăm cu apa bună de băut a cuvintelor filosofiei greceşti terenul pământesc al sufletelor cititorilor noştri, ca să primească sămânţa cea duhovnicească, pe care o aruncăm, şi ca să poată creşte cu uşurinţă”[21].

            Un alt mare învăţat, Origen, spunea: „Noi, pe cât ne este cu putinţă, chemăm şi pe cei dedicaţi filosofiei la religia noastră, arătându-le sinceritatea şi superioritatea ei”[22]. Origen se referă nu numai la diferenţa dintre învăţătura elenă şi cea creştină, ci arată diferenţa dintre creştini şi păgâni, în special cei bogaţi şi cei cu funcţii înalte. El scrie: „Desigur că de favorul şi bunăvoinţa oamenilor şi chiar a regilor, noi creştinii nu ne prea sinchisim, nu numai pentru că acestea au fost dobândite prin ucideri, desfrânări şi cruzimi, ci şi pentru că ele au fost câştigate cu preţul unei nelegiuiri faţă de Dumnezeul cel Atotputernic, sau printr-un cuvânt de slugărnicie şi josnicie nedemne”[23]. „Noi le cerem înţelepţilor elini, zice Sfântul Vasile, să nu ne ia în râs pe noi înainte de a se pune ei de acord unii cu alţii”[24].

            În scrierile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că nu numai învăţătura cea fără de Dumnezeu împinge pe om la păcat ci şi bogăţiile şi funcţiile înalte: „Funcţiile înalte împing de multe ori la fapte care nu-s pe placul lui Dumnezeu. Trebuie să ai suflet tare, ca să împlineşti o funcţie înaltă aşa cum trebuie. Cel care nu are o astfel de funcţie, filosofează vrând-nevrând; cel care are o funcţie înaltă, însă, păţeşte ceea ce ar păţi un bărbat care ar trăi la un loc cu o fată plăcută la chip şi frumoasă, dar care ar fi primit poruncă să nu se uite la ea, fără a fi pedepsit. Aşa e şi puterea”[25].

            Sfântul Vasile cel Mare scrie în acelaşi sens: „Cutare este vestit cu mulţimea banilor săi; are în jurul lui mulţime de linguşitori; suită de prieteni făţarnici, care caută să-i fie pe plac; nenumărate rude, dar şi acestea făţarnice; roi de servitori, care stau lângă el fie pentru a-1 servi la masă, fie pentru alte trebuinţe; pe aceştia îi târăşte după el şi când iese din casă şi când se întoarce, ca să stârnească invidia celor care-1 întâlnesc. Adaugă-i acestui bogătaş şi oarecare putere politică sau dregătorii primite de la împăraţi sau conducere de popoare sau conducere de oşti; adaugă-i crainicul, care strigă cu glas puternic, mergând înaintea lui, lictori de o parte şi de alta, care bagă spaima în supuşi - că de la ei vin loviturile, confiscările de averi, arestările, închisorile. Da, nesuferită este frica pe care o are de aceştia poporul de sub mâna lor! Iar după aceasta ce-i? într-o singură noapte sau temperatura mare, sau pleurezia, sau pneumonia răpeşte pe om, îl duce dintre oameni şi-1 dezgoleşte dintr-o dată de toată înşelăciunea care-1 înconjura, iar slava lui s-a dovedit a nu fi decât un vis”[26].

            În încheierea acestui cuvânt pastoral inspirat din învăţătura Sfântului Vasile cel Mare şi a altor Sfinţi Părinţi, vă îndemn să reţineţi sfatul Sfântului Chiril al Alexandriei: „Cel ce voieşte să meargă pe urmele lui Hristos şi, după puterea omului, să imite modelul Lui, să nu vieţuiască cu iubire de slavă, să nu lucreze virtutea pentru a-şi atrage laude, nici să nu aleagă o viaţă admirată ca fiind foarte nevoitoare, şi să nu iubească a fi slăvit nici măcar cât de puţin pentru aceasta, ci să voiască să fie văzut numai de ochii Dumnezeirii, Care dezvăluie cele ascunse şi face cunoscut ceea ce s-a împlinit pe nevăzute”[27].

            Să-L rugăm pe Hristos Domnul, Cel născut Smerit din Fecioară, acum, când ne apropiem de un nou an, să ne dăruiască și nouă, în toată vremea, liniștea și pacea sufletească care stăpânesc sufletele feciorești și să ne facă părtași a nenumărate bucurii duhovnicești.

Să trăiţi întru mulţi şi binecuvântaţi ani!

Al vostru părinte duhovnicesc, doritor de tot binele,

           



[1]Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la Sfânta Naştere a Domnului Hristos, trad. de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în rev. Mitropolia Olteniei (în continuare MO), anul XX (1968), nr. 11-12, p. 973.

[2]Ibidem, p. 971.

[3]Idem, Omilii la psalmi, omilia la psalmul XLIV, V, în col. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, (în continuare PSB), vol. 17, trad., introd., note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (în continuare EdIBMBOR), Bucureşti, 1986, p. 290.

[4]Idem, Omilie pentru mângâierea unui bolnav, în rev. M.O., anul XVIII (1991), nr. 2, pp. 75-76.

[5]Idem, Omilii la Psalmi, omilia la Psalmul XLVIII, IV, în col PSB, vol. 17, ed. cit., p. 314.

[6]Idem, Omilie la Sfânta Naştere a Domnului…, p. 978.

[7]Idem, Despre Botez, cartea I, cuvântarea a II-a, 17, în col. Comorile Pustiei, vol. 32, trad. şi studiu introductiv de Pr. Dumitru V. Georgescu, editura Anastasia, Bucureşti, 1999. pp. 80-81.

[8]Idem, Omilie la Sfânta Naştere a Domnului…, p. 978.

[9]Ibidem.

[10]Ibidem, pp. 978-979.

[11]Ibidem, p. 973.

[12]Ibidem.

[13]Ibidem, pp. 973-974.

[14]Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia IV, III, în col. PSB, vol. 23, trad., introd., indici şi note de Pr. Dumitru Fecioru, EdIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 50.

[15] Sfântul Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, Omilia XIII, în col. PSB, vol. 29, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae şi indice de Pr. Ioan Buga, EdIBMBOR, Bucureşti, 1982, pp. 293-294.

[16] Ibidem, nota 268, p. 293.

[17]Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, cap. 13, în col. PSB, vol. 30, trad. şi note de Pr. Prof. dr. Teodor Bodogae, EdIBMBOR, Bucureşti, 1998, pp. 308-309.

[18] (…), Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan, în Ceaslov, ediţia a doua, EdIBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 24.

[19]Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la Sfânta Naştere a Domnului…, pp. 972-973.

[20]Tertulian, Apologeticul, XLVI, 17, în col. PSB, vol. 3, trad. de Prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi Prof. David Popescu, introd., note şi indici de Prof. Nicolae Chiţescu, EdIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 102.

[21]Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata I, Cap. I, 17. 4, în col. PSB, vol. 5, trad., cuvânt înainte, note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, EdIBMBOR, Bucureşti, 1932, p. 20.

[22]Origen, Contra lui Celsus, Cartea a III-a, cap. LVII, în col. PSB, vol. 9, studiu introductiv, trad. şi note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, EdIBMBOR, Bucureşti, 1984, p. 210.

[23] Ibidem, Catrea a VIII-a, cap. LXV, p. 559.

[24]Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, omilia a III-a, III, în col. PSB, vol. 17, ed. cit.,p. 99.

[25]Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., omilia XL, IV, în col. PSB, vol. 23, ed. cit., p. 489.

[26]Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, omilia a V-a, II, în col. PSB, vol. 17, ed. cit., p. 121.

[27]Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a treia, cap. IV, în PSB, vol. 41, trad., studiu, note şi comentarii de Pr. Prof. teodor Bodogae, EdIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 337.