Pastorala la Invierea Domnului 2013
 
 
 
 
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR -

MĂRTURISITOR AL ÎNVIERII DOMNULUI

           

            Iubiţi fii duhovniceşti,

Opera mântuitoare şi lucrarea misionară pe care Iisus Hristos a desfăşurat-o ca Învăţător, Profet şi Făcător de minuni, a creat, pe de o parte, o impresie puternică în rândul mulţimii, iar, pe de altă parte, a stârnit ura conducătorilor religioşi ai poporului evreu. Aceşti conducători I-au găsit o vină religioasă şi una politică. Cea religioasă consta în blasfemia de a se fi numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu. Însuşi Iisus mărturisise despre originea Sa divină: „De la Dumnezeu am ieşit şi am venit” (In. 8, 42), sau: „Eu şi Tatăl una suntem” (In. 10, 30). Pentru aceste afirmaţii, iudeii spuneau: „Pentru lucrul bun nu aruncăm cu pietre asupra Ta, ci pentru hulă şi pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu” (In. 10, 33).

            Acuzaţia politică consta în aceea că S-a numit pe Sine regele iudeilor (In. 18, 33-37). Din teama că romanii vor ţara şi neamul lor, iudeii afirmau: „De-L vom lăsa aşa, toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi neamul” (In. 11, 48). Din aceste motive, marele arhiereu Caiafa afirma răspicat: „Este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (In. 11, 50).

            Pentru aceste motive, la insistenţele conducătorilor spirituali ai iudeilor, Iisus Hristos a fost prins şi legat din ordinul procuratorului roman Ponţiu Pilat (26 – 36 d. Hr.), care L-a judecat şi L-a condamnat la moarte prin răstignirea pe cruce. Aceasta s-a întâmplat în vremea regelui Iudeii, Irod Antipa, cel care îi tăiase capul Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan. Irod Antipa era unul dintre fiii lui Irod cel Mare sau Idumeul, care, la naşterea lui Iisus în Betleemul Iudeii, a ucis peste paisprezece mii de prunci.

            Ajuns pe dealul Golgotei, Domnul Iisus Hristos a fost răstignit între doi tâlhari (Mt. 27, 33-50), pe cruce scriindu-se principala vină pentru care fusese condamnat, şi anume: „Iisus nazarineanul regele iudeilor”. În momentul în care, după multe chinuri, Iisus Şi-a dat duhul, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, iar catapeteasma templului s-a sfâşiat în două (Mt. 27, 52-56). Este demn de reţinut că, în acel moment, mormintele s-au deschis şi mulţi dintre cei morţi au înviat, o dată cu Învierea Domnului, plecând prin cetate şi arătându-se cunoscuţilor lor (Mt. 27, 52-53).

            După ce Şi-a dat duhul şi S-a pogorât la iad cu sufletul, pentru a-i salva pe Adam, pe Eva şi pe toţi drepţii Vechiului Testament, Iisus a înviat din morţi şi S-a arătat femeilor mironosiţe şi apostolilor.

Învierea din morţi şi arătările Sale timp de patruzeci de zile până la Înălţare, au fost mărturisite de martori oculari, ale căror scrieri au valoare de cronică, dar şi de unii Părinți din Biserică, luminaţi de Dumnezeu, cum a fost şi Sfântul Ioan Gură de Aur.

            Acest mare Părinte al Bisericii noastre, care a trăit în secolul al IV-lea, numit şi secolul de aur, şi a cărui Sfântă Liturghie o săvârşim aproape întreg anul, cu excepţia Sfântului Post al Paştelui, spune că Iisus, prin pogorârea la iad, a săvârşit în faptă ceea ce nici un împărat n-ar fi săvârşit, deoarece oricare alt împărat „ar fi poruncit prin scrisori slujitorilor săi să-i elibereze pe cei legaţi, dar lui Hristos nu i-a fost ruşine nici de temniţă, nici de cei întemniţaţi”[1].

            Cu privire la starea trupului înviat, acest Sfânt Părinte precizează pentru noi că Iisus Hristos nu mai avea trup pătimitor, nu mai avea nevoie de hrană, ci era nemuritor şi nestricăcios. „Deci Hristos, după Înviere, nici n-a mâncat, nici n-a băut, pentru că nu mai avea nevoie, însă a mâncat şi a băut uneori pentru a-i încredinţa pe ucenici de Învierea Sa”[2].

            Iubiţi credincioşi,

            Sfinţii Evanghelişti au menţionat câteva arătări ale Domnului nostru Iisus Hristos după Învierea Sa din morţi. Astfel, conform celor spuse de Sfântul Evanghelist Matei, Iisus Hristos S-a arătat mai întâi femeilor mironosiţe, după cum am auzit în Evanghelia de la slujba Învierii: „După ce a trecut sâmbăta, când s-a luminat, de ziua întâi a săptămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie ca să vadă mormântul şi, iată, s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul, şi îmbrăcămintea lui era albă ca zăpada” (Mt. 28, 1-3).

            Femeile mironosiţe au găsit un înger al Domnului care înlăturase piatra de la uşa mormântului, înger care le vesteşte Învierea. Făcând o exegeză a celor relatate de Sfântul Evanghelist Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur precizează: „După Înviere a venit îngerul care le spune nu vă temeți, şi pentru ca ele să scape de frică, le vorbeşte despre Înviere spunând: știu că pe Iisus Cel răstignit căutați. S-a sculat (adică a înviat) nu este aici, ci veniți să vedeți locul unde a fost pus, aceasta pentru ca ele să aibă dovada Învierii. Apoi le porunceşte să binevestească şi celorlalţi Învierea, iar acest lucru le încredinţează şi mai mult.”[3] Referindu-se tot la textul scris de  Sfântul Evanghelist Matei, cu privire la arătarea Mântuitorului Iisus Hristos Cel înviat, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Pe când ele ieșeau cu frică și cu bucurie, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: <<Bucurați-vă!>> Iar ele I-au cuprins picioarele Lui. Cu nespusă bucurie au alergat la El şi au luat, şi prin atingerea de El, dovada şi încredinţarea Învierii şi I s-au închinat Lui. Ce le-a spus Hristos? Nu vă temeți! Ιarăşi le scoate şi Domnul frica din suflet, deschizându-le calea credinţei. Ci mergeți și spuneți fraților mei să meargă în Galileea și acolo mă vor vedea. Uită-te cum şi Domnul, prin femei, binevesteşte ucenicilor! Domnul, lucru pe care l-am spus adeseori, ridică la cinste neamul cel mai dispreţuit, neamul femeiesc, îi dă bune nădejdi şi-i vindecă durerea”[4].

Sfântul Evanghelist Matei mai scrie în evanghelia sa despre o altă arătare a lui Iisus Hristos Cel înviat: „Iar cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus. Şi văzându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră” (Mt. 28, 16-20). Mântuitorul nostru Iisus Hristos, arătându-Se celor unsprezece ucenici, li se adresează într-un mod simplu, pe înţelesul lor. „Le vorbeşte într-un grai pe măsura înţelegerii omeneşti, fiindcă nu primiseră încă Duhul care avea să le lumineze mintea… Le-a vorbit despre dogme şi despre porunci. Nu aminteşte deloc despre iudei, nu vorbeşte de cele întâmplate, nu osândeşte pe Petru pentru lepădare, nici pe ceilalţi pentru fuga lor, ci doar le porunceşte să răspândească învăţătura la toată lumea…, apoi îi încurajează în apostolat, asigurându-i: iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului (Mt. 28, 20)”[5].   

  Sfântul Ioan Gură de Aur observă făgăduinţa că va fi alături de toţi cei ce vor învăţa şi împlini învăţătura Sa, până la sfârşitul veacului, adică până la sfârşitul lumii. „Nu a spus că are să fie numai cu ei, cu ucenicii, ci cu toţi credincioşii de mai târziu, fiindcă ei nu aveau cum să trăiască până la sfârşitul veacului, ci le-a vorbit ca unora care fac un singur corp cu toţi credincioşii de mai târziu… Hristos le aminteşte apoi şi de sfârşitul lumii, ca să-i atragă şi mai mult; să nu se uite numai la greutăţile din faţa lor, ci şi la bunătăţile cele viitoare, cele fără de sfârşit. Supărările pe care le veţi avea, le spune Hristos, se sfârşesc cu viaţa aceasta de aici de pe pământ, aşa precum şi veacul acesta se va sfârşi; dar fericirea de care vă veţi bucura este nemuritoare, după cum v-am spus de multe ori mai înainte. Aşa încurajându-i şi ridicându-le cugetele şi cu aducerea aminte de ziua aceea, i-a trimis. Că ziua aceea este dorită de cei ce trăiesc făcând fapte bune, după cum este înfricoşătoare celor ce trăiesc în păcate, pentru că le-aduce osândă. Dar să nu ne temem numai şi să ne cutremurăm de ziua aceea, ci să ne şi schimbăm cât mai este vreme şi să ne ridicăm din păcate. Putem, dacă voim. Dacă mulţi din cei dinainte s-au ridicat din păcate, cu mult mai mult după ce harul a venit”[6]. Cu puterea dată de Iisus Hristos Cel înviat, Sfinţii Apostoli au putut să săvârșească nenumărate minuni. Spre exemplu, Sfântul Apostol Petru a vindecat un olog, spunând: „În numele lui Hristos, scoală-te şi umblă” (F.A. 3, 6).

Cercetând informaţiile redate de cei patru Sfinţi Evanghelişti, referitoare la arătările Domnului după Înviere, aflăm că, pe lângă cele două, relatate de Sfântul Evanghelist Matei, celelalte Sfinte Evanghelii ne mai descriu alte patru arătări. Astfel, imediat după arătarea către femeile mironosiţe, Hristos Cel înviat S-a arătat şi ucenicilor care erau adunaţi într-o casă de frica iudeilor, Toma Apostolul, însă, nefiind de faţă. El „le-a arătat lor mâinile şi coasta Sa” (In. 20, 20), investindu-i prin suflarea Sfântului Duh cu har şi putere sacramentală. Meditând la importanța acestei arătări, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că „după cum un general, după ce se întoarce din război împodobit cu răni purtătoare de biruinţă, nu se ruşinează de răni, căci ele sunt mai strălucitoare decât cununile, tot aşa şi Mântuitorul, după ce a primit răni pentru adevăr şi pentru neamul cel de obşte, nu ascunde Pătimirile, ci le descoperă ca să-Și arate biruinţa Lui. A arătat mâinile în care era semnul cuielor, a arătat şi coasta din care ne-a izvorât nouă izvorul tainelor. A arătat mâinile, ca să-i încredinţeze de Înviere, ca să-i încredinţeze pe cei ce se îndoiau că a înviat cu adevărat Cel ce a pătimit, că a înviat cu adevărat Trupul care a murit şi a fost îngropat.”[7]

            La opt zile după această arătare, în aceeaşi casă, Mântuitorul S-a arătat din nou ucenicilor, de această dată fiind prezent şi Toma, care, convins de adevărul Învierii, a exclamat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (In. 20, 28). Aceasta „a fost rânduiala lui Hristos ca să lipsească Toma, pentru ca îndoiala lui să facă şi mai vădită Învierea. Dacă Toma n-ar fi lipsit şi nu s-ar fi îndoit de Înviere, Mântuitorul nu ar fi risipit îndoiala, şi minunea Învierii ar fi smintit încă pe mulţi. Dar îndoiala lui Toma a ajuns leac pentru toţi îndoielnicii”[8].

            Străbătând veacurile, această arătare strigă şi la toţi necredincioşii de astăzi, venind să le dărâme orice urmă de îndoială în Jertfa şi Învierea mântuitoare ale Domnului, „degetul lui Toma a ajuns condeiul dreptei credinţe, care a rupt laţurile ereticilor şi a astupat gurile celor ce îndrăznesc să spună că Domnul în aparenţă s-a îmbrăcat cu trup şi în aparenţă a murit. Degetul lui Toma a pus capăt îndoielilor ereticilor”.[9] Desprindem învăţătura că Iisus Hristos Cel înviat a treia zi adresându-i-se lui Toma, se adresează şi nouă tuturor: „Așadar, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut (In. 20, 29). Unul a fost ţinut de rău, şi noi toţi am fost fericiţi. Fericirea aceasta a trecut la noi toţi şi la cei ce vor fi după noi. Am ajuns părtaşi acestei mari şi slăvite fericiri, pentru că primim cu credinţă minunile, deşi nu le-am văzut cu ochii”[10].

Cronologic, până la arătarea finală dinaintea Înălţării la cer, urmează alte două arătări relatate doar de către doi dintre cei patru Evanghelişti, şi anume: cea de la Marea Tiberiadei, relatată doar de către Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, şi cea de pe drumul Emausului, relatată doar de Sfântul Evanghelist Luca. Referitor la arătarea de la Marea Tiberiadei, Sfântul Ioan Gură de Aur ne demonstrează că „în cele patruzeci de zile nu S-a arătat ucenicilor în fiecare zi. După Înviere a dat trupului Său multă putere de convingere, pentru ca nu cumva deasa lui vedere să irosească măreţia puterii Sale. Trebuie, deci, ca după Înviere să se arate cu semne dumnezeieşti, nu printr-o arătare obişnuită. De asta şi spune Luca: Prin multe semne doveditoare timp de patruzeci de zile. Nu era, dar, o arătare obişnuită, ci erau probe că El este. Se arată lor cu alt chip, cu alt glas, cu altă înfăţişare. S-a dus de multe ori la ucenici şi nu a fost cunoscut. S-a dus la Petru şi la pescarii care erau cu Petru şi le-a zis: Fiilor, aveţi ceva de mâncare? (In. 21, 5). Ş i nu i-au cunoscut nici chipul, nici glasul. Şi le-a zis Iisus: Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corabiei şi veţi găsi (In. 21, 6). Şi aruncând mreaja au prins mult peşte (In. 21, 6). Nu L-au cunoscut după înfățișare, dar L-au cunoscut după semnul puterii Sale. De aceea şi Evanghelistul Ioan zice lui Petru: Domnul este! (In. 21,7). Nu l-a convins chipul pe care l-a văzut, ci semnul puterii”[11].

            O altă arătare a Domnului Hristos a avut loc pe drumul Emausului, drum pe care călătoreşte împreună cu Luca şi Cleopa, care au fost doi din cei şaptezeci de ucenici ai Săi. Arătarea lui Iisus Hristos după Înviere pe acest drum a fost relatată pe larg de Sfântul Evanghelist Luca (Lc. 24, 13-31).

Sfântul Ioan Gură de Aur precizează că arătările Mântuitorului nu sunt niște arătări obişnuite, ci, pe lângă faptul că au fost în număr mare, aceste arătări au fost pline de semne dumnezeieşti, doveditoare ale dumnezeirii Sale. De pildă, Sfântul Evanghelist Luca spune în cartea Faptele Sfinţilor Apostoli că Domnul nostru Iisus Hristos „S-a înfăţişat pe Sine viu, după Pătimirea Sa, prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu” (F. A. 1, 3).

 

            Iubiți frați creștini,

Învierea Domnului este numită adeseori de către majoritatea credincioşilor Paşti, denumire folosită şi de Sfântul Ioan Gură de Aur. El scrie că „la Cina cea de Taină s-au întâlnit amândouă paştele: şi cel iudaic, şi paştele nostru. Hristos a pus unuia capăt, iar celuilalt i-a dat început”[12].

            Ziua de Paşte este o zi a bucuriei, atât pe pământ, cât şi în cer. Inspirat din afirmaţia făcută de Sfântul Luca Evanghelistul, care zice că multă bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește (Lc. 15, 10), Sfântul Ioan Gură de Aur precizează: „Dacă pentru un păcătos care se pocăieşte se face bucurie pe pământ şi în cer, apoi cu mult mai mult va fi bucurie în cer când toată lumea a fost răpită din mâinile diavolului. Acum saltă îngerii, acum se bucură Arhanghelii, acum Heruvimii şi Serafimii împreună cu noi prăznuiesc praznicul de azi. Nu se ruşinează de noi cei împreună robi, ci se bucură împreună cu noi de bunătăţile noastre. Da, harul ce ni l-a dat Stăpânul este al nostru, dar bucuria este de obşte, şi a noastră, şi a lor. Dar pentru ce vorbesc eu de îngeri şi Arhangheli? Însuşi Stăpânul lor şi al nostru nu Se ruşinează să sărbătorească împreună cu noi. Dar pentru ce trebuie să spun că nu Se ruşinează să sărbătorească cu noi? Dar pentru ce trebuie să spun că nu Se ruşinează? El a spus: Cu dor am dorit să mănânc cu voi Paştele acesta (Lc. 22, 16). Iar dacă a dorit să sărbătorească împreună cu noi Paştele, atunci negreşit că şi Învierea. Când îngerii şi Arhanghelii se bucură, Stăpânul tuturor Puterilor cereşti prăznuieşte împreună cu noi, mai avem vreo pricină de întristare? Nici un sărac să nu se plângă de sărăcie. Căci este praznic duhovnicesc aceasta. Nici un bogat să nu se îngâmfe cu bogăţia lui, că nu poate aduce ceva din bogăţia lui la bucuria sărbătorii acesteia”[13].

            Sfântul Ioan Gură de Aur, referindu-se la sărbătoarea Învierii, numită şi Sf. Paşti, se întreabă retoric, spre folosul nostru: „Dar sărbătoarea Paştelui ce înseamnă? Care este pricina acestei sărbători? De Paşti vestim moartea Domnului. Asta înseamnă Paşte. Dar nici Paştele nu-1 săvârşim într-un timp anumit. Pavel, voind să ne scape de silnicia timpurilor de sărbătoare, şi voind să ne arate că putem sărbători totdeauna Paştele, zice: Ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta, moartea Domnului vestiţi (I Cor. 11, 26). Aşadar, pentru că putem vesti întotdeauna moartea Domnului, putem sărbători totdeauna Paştile”[14].

            Datorită acestei morţi, duminica este socotită ziua bucuriei, ziua în care Iisus a înviat din morţi, iar noi, cuminecându-ne cu trupul şi sângele Domnului, sărbătorim Paştele din nou, după învăţătura acestui mărturisitor al Învierii Domnului, ce a fost numit de popor Gură de Aur. El ne învaţă că „după ce Mântuitorul ne-a neguţătorit învierea, se arăta rar. Se arăta ucenicilor în celelalte zile de peste săptămână sau duminica. După cum Domnul se ducea în fiecare sâmbătă în sinagogă, ca să îndeplinească legea, tot aşa, după ce a neguţătorit învierea şi a adus lumii arvuna, căuta să se arate duminica…, ca să pună temelia Sfintei Duminici. Sâmbetele luaseră sfârşit, şi au luat început zilele Domnului, adică ale învierii”[15].

            Este de datoria fiecăruia dintre noi să ne străduim a gusta din aceste bucurii sfinte şi să nu lipsim de la Sfânta Liturghie în duminici şi sărbători, când Hristos Se jertfeşte euharistic spre mântuirea noastră. Prin rugăciunile pe care le înălţăm fiecare pe parcursul Sfintei Liturghii şi prin împărtăşirea cât mai deasă, după ce ne-am pregătit şi ne-am spovedit la preotul duhovnic, noi devenim participanţi activi, cu nădejde de moştenire a Împărăţiei lui Dumnezeu. În felul acesta se ajunge la o înţelegere duhovnicească a lucrurilor. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă pe creştini să vină cu tot dragul la biserică, pentru ca, luând învățătură de aici, să poată sta, cu vitejie, împotriva uneltirilor diavoleşti. În alt loc el insistă: „Să alergăm aici la fiecare slujbă bisericească, la fiecare Sfântă Liturghie. De te arde pofta, vei putea-o stinge cu uşurinţă numai la vederea acestui locaş. De te mânii iute, vei adormi fiara cu înlesnire. De te asaltează o altă patimă, vei putea potoli tot viforul, vei face vreme senină în sufletul tău şi vei aduce peste el pace deplină”[16].

            Şi Sfântul Macarie Egipteanul spune în acelaşi sens: „Sufletul care arată o astfel de credinţă dobândeşte darul ceresc; dorinţa lui îi este împlinită, cu prisosinţă, prin har; el slujeşte împăcat şi de voie Duhului Sfânt, sporeşte zilnic în bine, stăruie pe calea dreptăţii, rămâne neînduplecat şi fără nici o legătură cu cel rău şi nu întristează cu nimic harul. (Un astfel de suflet) se învredniceşte de mântuirea veşnică împreună cu toţi sfinţii al căror tovarăş şi însoţitor s-a făcut prin imitaţie, în lume”[17].

            Neparticiparea la slujbele bisericeşti a fost pusă de la începutul creştinismului alături de cele mai grele păcate, atrăgând după sine şi cea mai grea pedeapsă pe care o poate primi un membru al bisericii aici, pe pământ, după cum reiese din canonul 80 de la Sinodul al VI-lea Ecumenic, ţinut la Constantinopol, între anii 691-692. Acest canon prevede că tot creştinul care, fără un motiv bine întemeiat, lipseşte de la Sfînta Liturghie trei duminici la rând cade sub afurisanie. Prin afurisanie se înţelege „excomunicarea din Sfânta Biserică prin îndepărtarea de la Sfânta Împărtăşanie, păcat echivalent cu caterisirea pentru clerul slujitor al Sfintelor Altare”[18].

            Ştiind că din cauza păcatelor grele oamenii nu mai iubesc slujbele, Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă: „Şi tu, dar, de eşti păcătos, nu lipsi de la biserică. Nu lipsi nici dacă eşti drept, ca să-ţi sune mereu în ureche cuvintele Scripturii şi să rămâi drept, aducându-ţi aminte de împărăţia cerurilor şi de bunătăţile acelea pe care le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”[19].

            Altă dată, predica: „De eşti păcătos, aleargă la Biserică ca să-ţi mărturiseşti păcatele şi să iei iertarea. Iar de eşti drept, aleargă şi tu cu smerenie ca să nu cazi din dreptate, că Biserica este liman amândurora”[20], sau „Aş vrea, dacă aş putea, spune, cu altă ocazie, Sfântul Părinte, să vă arăt sufletele celor care nu merg la Biserică, care nu participă la Sfintele Taine, care nu-L ascultă pe Dumnezeu; şi le-aţi vedea murdare şi respingătoare. Aşa cum trupurile nespălate sunt pline de mizerie şi duhoare, la fel şi sufletele care nu se curăţesc prin Spovedanie, prin Sfânta Împărtăşanie şi prin învăţătura duhovnicească, sunt pătate de păcat. Aşa cum ogoarele nearate se umplu de buruieni, la fel şi sufletele necultivate duhovniceşte se umplu de mărăcinii răutăţii”[21].

            Şi Sfântul Macarie Egipteanul precizează: „Intră cineva în biserică să-şi plece genunchiul la rugăciune şi atunci inima i se va umple de o putere divină, iar sufletul i se bucură în Domnul”[22]. De asemenea, mai adaugă Sfântul Macarie Egipteanul: „şi mintea lui intră într-o odihnă de nedescris. Şi cu cât mintea sfredeleşte şi se adânceşte în tainele lui Dumnezeu, pe atât zidul răutăţii care-i stă în cale, se dărâmă. În cele din urmă el ajunge să vadă şi să priceapă lucrurile cele mai presus de fire, ajunge acolo unde nu pot ajunge cei puternici, cei înţelepţi şi retorii, ajunge să priceapă sublimitatea minţii lui. Şi aceasta pentru că se preocupă de tainele divine; iar acela care nu are experienţă nu ştie să le preţuiască. De aceea creştinii dispreţuiesc lucrurile slăvite pe pământ şi le socotesc pe acestea gunoi, atunci când le compară cu acelea ale majestăţii divine care lucrează în noi”[23].

            Dreptmăritori creștini,

            În încheierea acestui cuvânt pastoral, vă îndemn pe toţi să puneţi hotărâre de a participa cu mai multă râvnă la slujbele rânduite de Sfânta noastră Biserică în duminici şi sărbători, spre binele dumneavoastră şi al familiilor dumneavoastră. Să nu se amăgească cineva dintre cei care afirmă că au credinţă, dar nu merg la biserică, că ar fi pe drumul cel bun. „Extra ecclesiam nulla salus”[24], adică „În afară de Biserică nu există mântuire”, după cum n-a fost la potop nicio salvare în afară de corabia lui Noe, spunea Sfântul Ciprian al Cartaginei. „Cine nu are pe Dumnezeu de Tată şi nici Biserica de mamă, zicea acelaşi Sfânt Părinte, rămâne fără Dumnezeu, închis în egoismul lui”[25].

            Vă facem chemare tuturor acelora care nu obişnuiţi să mergeţi la biserică duminică de duminică şi insistăm să veniţi de acum înainte. Chemarea v-o reînoim prin cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „N-aţi venit până acum la Biserică? Veniţi de astăzi. Aţi venit şi v-aţi învrednicit să-L întâlniţi pe Hristos? Nu plecaţi până nu se termină slujba. Dacă plecaţi înainte de a se termina, sunţeţi vinovaţi la fel ca nişte fugari. Atâtea zile, atâta timp cheltuiţi pentru satisfacerea dorinţelor voastre pământeşti, şi nu puteţi dedica un ceas-două nevoilor voastre duhovniceşti şi lui Dumnezeu? Vă duceţi la teatru şi, până nu se termină piesa, nu plecaţi. Intraţi în Biserică, în casa Domnului, şi întoarceţi spatele Preacuratelor Taine? Fie-ţi-vă teamă măcar de cel care a spus: Cel ce-L nesocoteşte pe Dumnezeu, îl va nesocoti şi Acela pe el”[26].

            În speranţa că aceste cuvinte vor rămâne la inimile fiecăruia dintre dumneavoastră, acum la praznicul Învierii Domnului vă doresc să aveţi parte de sănătate, de împlinirea tuturor bunelor dorinţe şi  Dumnezeu să vă învrednicească de nenumărate bucurii duhovniceşti.

            Vă îmbrăţişează cu multă dragoste părintească şi vă transmite arhiereşti binecuvântări, al dumneavoastră părinte duhovnicesc,

† NICODIM

EPISCOPUL SEVERINULUI ŞI STREHAIEI

Hristos a înviat!



[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Crucea Domnului, în Predici la sărbătorile împărătești și cuvântări de laudă la sfinți, trad. din lb. greacă veche  și note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (EIBMBOR) , București  - 2006, pp. 82-83.

[2] Idem, Omilii la Matei, Omilia LXXXII, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești (PSB), vol. 23, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București  - 1994, p. 929.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia LXXXIX, în colecția PSB, vol. 23, pp. 993-994.

[4] Ibidem, pp. 994 – 995.

[5] Ibidem, Omilia XC, p. 1001.

[6] Ibidem, p. 1002.

[7] Idem, Cuvânt la Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos, în Predici la sărbătorile..., pp. 174-175.

[8] Ibidem, p. 177.

[9] Ibidem, p. 178.

[10] Ibidem, p. 179.

[11] Ibidem, p. 184.

[12] Idem, Omilii la Matei, Omilia XII, în PSB, vol. 23…, p. 150.

[13] Idem, Cuvânt la Sfintele Paști, în Predici la sărbătorile..., pp. 140-141.

[14] Idem, Omilia I la Rusalii, în Predici la sărbătorile..., p. 201.

[15] Idem, Cuvânt la Înălțarea Domnului…, pp. 172-173.

[16] Idem, Cuvântări împotriva anomeilor, Cuvântul XI, Omilie rostită în Constantinpol. Împotriva anomeilor; despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles, şi că este de acord Noul Testament cu Vechiul Testament; şi către cei ce lipsesc de la Dumnezeiasca Liturghie, în Cuvântări împotriva anomeilor Către iudei, trad. din lb. greacă veche şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti – 2007, p. 179.

[17] Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, în PSB, vol. 34, trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, EIBMBOR, București  - 1992, p.109.

[18] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe – note şi comentarii, Sibiu – 2005, pp. 165-166.

[19] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Petru Apostolul Ilie Proorocul, în Predici la sărbătorile..., p. 558.

[20] Ibidem, p. 558.

[21] Idem, Problemele vieţii, trad. de Cristian Spătărelu şi Daniela Filioreanu, Editura Cartea Ortodoxă și Editura Egumeniţa, Galaţi, p. 169.

[22] Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, în PSB, vol. 34, trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, EIBMBOR, București  - 1992, p.126.

[23] Ibidem, p. 157.

[24] Sfântul Ciprian al Cartaginei, De catholicae ecclesiae enitate, apud Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu, Patrologie, vol. I, Editura Basilica, Bucureşti – 2009, p. 258.

[25] Ibidem, p.258

[26] Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii…, pp. 166-167.