Pastorala la Nasterea Domnului 2010
 
 
 
 
 
 
 
† NICODIM
Din mila lui Dumnezeu,
Episcop al Severinului şi Strehaiei
Iubitului nostru cler,
cinului monahal şi drept-credinciosului
popor din Episcopia Severinului şi Strehaiei,
har, pace, sănătate şi alese bucurii duhovniceşti de la Dumnezeu,
iar de la noi părintească îmbrăţişare şi arhierească binecuvântare!

         Iubiţi fraţi creştini,
         Sfânta Scriptură rămâne un izvor nesecat de învăţături, harta concretă a itinerariului vieţii pământeşti în ascensiunea desăvârşirii spirituale. Tabloul Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în a cărui lumină şi bucurie ne desfătăm duhovniceşte în aceste binecuvântate zile, nu rămâne nicidecum doar o simplă pagină anamnezică din istoria mântuirii neamului omenesc, ci îşi trimite necontenit razele învăţăturii sale în întâmpinarea noastră, a creştinilor. Din prisosul acestor învăţături, aş dori ca în acest an să ne aţintim privirea asupra Sfintei Familii a Mântuitorului, asupra exemplului pe care aceasta ni-l dă nouă, celor de azi.
         Astăzi, când societatea se îneacă în informaţie, când mass-media ajunge şi la casa din cel mai îndepărtat cătun al munţilor, mai putem oare spune că ne-a mai rămas ceva necunoscut, şi, cu atât mai puţin, un termen aşa de obişnuit cum este cel de „familie”? Majoritatea, deşi ne declarăm creştini, am uitat că mai înainte de a fi un individ, sau, în cazul familiei, o celulă a societăţii, noi suntem o parte sau o celulă din Însuşi Trupul Mântuitorului Iisus Hristos, iar familia nu este altceva decât Sfânta Treime în potenţă, după chipul şi spre asemănarea cu Dumnezeu. Această mare taină „în Hristos şi în Biserică” (Efeseni V, 32), după cum ne-o defineşte Sfântul Apostol Pavel, a fost uitată de creştinii mileniului trei. Noi ne-am întors în acea lume păgână precreştină, şi vedem în căsătorie scopuri materiale, scopul perpetuării speciei şi a neamului sau, cel mai grav, satisfacerea plăcerilor sexuale cu întregul arsenal de „noi descoperiri” în domeniu. Ce-ar spune oare Sfântul Ioan Gură de Aur sau oricare dintre ceilalţi corifei ai creştinismului dacă ar trebui să caracterizeze unele dintre familiile de azi? Câţi dintre noi mai avem conştiinţa eshatologică a familiei, câţi mai ştim că viaţa de familie este una dintre cele două căi lăsate de Mântuitorul pentru ca noi să ne atingem adevăratul scop al existenţei – mântuirea? Dar, de fapt, oare câţi mai cunoaştem termenul „mântuire”?
         Taina iubirii dintre cei doi soţi se descoperă a fi însăşi taina lumii ce va să fie1. De unde acest accent eshatologic exagerat pe Taina Nunţii? Răspunsul este simplu: viaţa noastră şi a lumii însăşi este o nuntă sau o succesiune de nunţi. „Începutul omenirii se face prin binecuvântarea familiei în Rai, începutul răscumpărării se face la nunta din Cana, iar desăvârşirea ei are loc în ceruri, la Cina nunţii Mielului”2. „Din perspectiva vieţii ecleziale, căsătoria a fost întotdeauna o imagine şi o prefigurare a relaţiei personale plenare şi a comuniunii de iubire care constituie Împărăţia lui Dumnezeu, împlinirea eshatologică a mântuirii”3. Taina Nunţii urmăreşte aşadar experierea iubirii adevărate, dincolo de graniţele trupului. Aici trebuie să avem însă mare grijă pentru a nu cădea în extrema ereziei dualiste puritane. „Relaţia dintre bărbat şi femeie, în căsătorie, nici nu neagă, nici nu dispreţuieşte originea şi împlinirea sa biologică. Ea însă refuză să se limiteze la un eveniment existenţial de unitate în cadrul vieţii realităţilor biologice separate, care sunt condamnate la pieirea prin moarte”4. „Iubirea ruptă de spiritual nu oferă decât trupuri din care sufletul lipseşte şi produce ravagii mentale”5.
 
         Iubiţi fii duhovniceşti,
         Familia tâmplarului Iosif, familie ce domină casele noastre în această perioadă, conştient sau inconştient, profund sau într-un mod mai abstract, încearcă să ne reamintească anual felul în care noi, ca familie, trebuie să ne raportăm unul la celălalt şi împreună la Dumnezeu şi la semenii noştri.
Astfel, primul exemplu pe care această familie ni-l dă este cel al modului în care tinerii trebuie să se pregătească pentru primirea acestei mari Taine. Sfânta Fecioară Maria creşte în umbra învăţăturilor lui Dumnezeu, păzindu-se curată şi devenind astfel modelul miresei creştine. Poate apărea inopinant întrebarea cu referire la legătura dintre relaţiile premaritale şi maladiile familiei. Legătura este însă una foarte mare, deoarece, aşa cum dovedeşte şi înţelepciunea poporului nostru, cum îţi aşterni aşa dormi. „O fericire adevărată în viaţa celor doi soţi nu poate fi decât consecinţa unui triumf, urmarea unei biruinţe pe care a dobândit-o latura duhovnicească a existenţei în confruntarea cu cea trupească, în vremea adolescenţei celor doi soţi .”6
         Dragoste cu sila nu se poate, spune un alt proverb românesc. Tocmai acesta este motivul pentru care, din totdeauna, Biserica noastră a dat binecuvântarea Căsătoriei doar acelora care îşi declarau dragostea sinceră şi reciprocă. Ori, pentru a fi posibil acest lucru, relaţiile premaritale au jucat întotdeauna un rol deosebit, exceptând cazurile vechi-testamentare sau alte exemple, poate chiar contemporane, când acestea nu există. Ele reprezintă, aşa cum arată un profesor de Teologie, „ preludiul la poemul iubirii curate”7 a celor doi viitori soţi. Însă, din ce în ce mai puţini tineri văd relaţiile lor din adolescenţă ca pe un astfel de preludiu  sau, am putea spune, ca pe o relaţie ce se poate finaliza şi încununa prin Taina Căsătoriei. Flagelul vieţii adolescenţilor este reprezentat în primul rând de erotismul dezlănţuit. „Trăim o civilizaţie de «auto-erotism», o isterie de poftă erotică ce începe şi se termină în eu, în individ, în distrugerea relaţiei, în ignorarea adevărului personal al omului. Ineluctabil (inevitabil), căsătoria este şi ea alienată. Ea devine o convenţie raţională legată de finalităţi utilitare, sau se menţine ca o atracţie reciprocă bazată pe amorul fizic pentru satisfacţia individuală efemeră.”8
         S-a inserat deja adânc în subconştientul unor tineri de astăzi că fecioria reprezintă mai degrabă o ruşine decât o virtute. Castitatea premaritală este ceva ancestral ce a pierdut lupta împotriva plăcerii carnale, ascunsă adeseori sub masca unei măsuri de precauţie în cazul „dezastrului” produs de o nepotrivire sexuală postmaritală. Această atracţie este înghiţită însă de iubirea curată dintre cei doi tineri, iubire pe care teologii o numesc iubire sponsală, o iubire ideatică, o iubire a părţii după unitate. „În poemul moral, Sfântul Grigorie de Nazianz ne învaţă că orice cultură umană are la originea sa comuniunea conjugală: «dar există şi un alt lucru mai înalt şi mai minunat…Căsătoria este cheia care deschide uşa către castitate şi iubirea perfectă»9. Sub denumirea de iubire perfectă se înţelege aici iubirea sponsală, care nu-şi are în căsătorie o limită, ci o împlinire, ea anticipează căsătoria şi îi conferă superlativul vieţii. Sfântul Grigorie are însă dreptate să ne spună că numai prin Taina Căsătoriei ea devine un fenomen spiritual particular.”10
         Dar care este soluţia modernismului la această problemă? Nicidecum icoana Sfintei Fecioare Maria, ci o „probă”, o căsătorie de probă. Şi atunci ne întrebăm, oare mai este vreo diferenţă între fiinţa umană şi un obiect oarecare, mai este omul acel „cineva” despre care vorbeau filozofii greci sau a devenit şi el doar un „ceva”, cel puţin în ochii semenilor?
 
         Drept măritori creştini,
         Un alt aspect care ne atrage atenţia este cu siguranţă exemplul de ascultare şi de credinţă către Dumnezeu, de care, atât Fecioara Maria, cât şi logodnicul său Iosif, dau dovadă. Nici unul, nici altul nu se îndoiesc în faţa minunii arătărilor îngereşti. Amândoi îşi asumă greutatea ascultării, greutate ce priveşte în special viaţa de familie: Fecioara Maria poartă în pântece pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, şi nu pe fiul logodnicului său; Iosif îşi asumă naşterea Acestui Prunc, deşi Sfânta Scriptură nu ne vorbeşte despre o revelare către el a originii divine a Acestuia. Apare aşadar aspectul încrederii pe care doi soţi trebuie să şi-o câştige şi să şi-o menţină reciproc, o încredere în cadrul căreia nu rămâne nicio urmă de îndoială. De multe ori, în familiile contemporane, lipsa acestei încrederi duce la destrămarea familiilor, fenomen ce pe zi ce trece se acutizează, fiind îngrijorătoare statistica actuală a divorţului a două familii din trei.
         Ascultarea faţă de poruncile lui Dumnezeu i se cere oricărei familii, indiferent de dimensiunea ei temporală. Şi, mai mult, toţi cei care beneficiază de Sfânta Taină a Cununiei jură în faţa Sfântului Altar îndeplinirea acestei ascultări. Se cuvine să medităm în aceste momente dacă ne mai identificăm noi ca şi creştini cu replica Fecioarei Maria din episodul biblic al Buneivestiri: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău.” (Luca I, 38).
         Încercările şi greutăţile, nu încetează în viaţa de cuplu, ci, dimpotrivă, apare lupta identificării cu celălalt, însă vine şi ajutorul purtării crucii în doi, al alungării singurătăţii. Sfânta Familie nu a fost nicidecum ocolită de greutăţi şi necazuri. Pe lângă cele expuse mai sus, mai apare marea încercare a prigoanei lui Irod. Îl avem aici ca exemplu pe dreptul Iosif, care îşi asumă din nou responsabilitatea împreună-purtării crucii familiei, şi luând „noaptea, Pruncul şi pe mama Lui (şi) a plecat în Egipt.”(Matei II, 14).
         Nu trebuie să trecem aşa repede peste luarea unei alte decizii, pentru care în mod normal nu ar trebui să se pună problema unui răspuns negativ, dar care astăzi primeşte predominant acest răspuns. Este vorba despre scăderea alarmantă a natalităţii în faţa creşterii numărului avorturilor. Statisticile actuale spun că în România, dintr-o sută de sarcini, aproximativ şaptezeci şi cinci se finalizează prin avort, doar douăzeci şi cinci de mame optând să-şi aducă pruncii pe lume. Potrivit învăţăturii noastre ortodoxe, acesta este „cel mai mare păcat pe care îl poate săvârşi cineva în lume. La începutul creştinismului, trei păcate erau considerate a fi cele mai grave: apostazia, uciderea şi desfrânarea. Avortul pare a fi sinteza acestor trei păcate laolaltă şi încă ceva mai mult. E ultima pecete a condamnării la dispariţie a iubirii conjugale.”11 Avortul este cu atât mai grav cu cât el vizează o victimă neajutorată, fără putere de auto-apărare şi, mai cu seamă, o persoană umană căreia i se ia dreptul împărtăşirii Sfântului Botez.
         Sfânta Fecioară Maria şi dreptul Iosif sunt puşi în faţa luării acestei decizii şi, cu toată greutatea situaţiei expusă mai sus, aleg fără a pregeta naşterea Pruncului. Da, poate ar spune unii, dar ei ştiau că Cel ce se va naşte este Fiul lui Dumnezeu! Este adevărat, dar şi fiecare dintre noi ştim că un copil este ca un sfânt. Pruncul are păcatul strămoşesc, dar după primirea Sfântului Botez ştim că „a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor.” (Matei XIX, 14). Toţi pruncii sunt deci fii ai lui Dumnezeu, zămisliţi după chipul şi spre asemănarea cu El. Se va invoca poate sărăcia şi greutăţile vieţii, dar ce poate fi mai sărac decât ieslea cu paie a unei peşteri transformate în grajd de vite, ce poate fi mai greu pentru o proaspătă mamă decât a porni cu pruncul nou-născut într-o călătorie destul de lungă, pusă sub semnul persecuţiei? Nimic nu se poate compara cu acestea, şi totuşi, în zilele noastre 75% dintre prunci nu apucă să se bucure de razele soarelui fiindcă sunt ucişi încă din pântece de cei pe care ar fi trebuit să-i strige „mamă” şi „tată”… .
         Iubirea reciprocă a soţilor devine desăvârşită doar atunci când, iubindu-se unul pe altul cu o iubire sinceră şi curată, îşi îndreaptă împreună iubirea spre rodul dragostei lor – copiii. Astfel copiii vin să desăvârşească unitatea castităţii conjugale, realizând întâlnirea celor doi cu Dumnezeu în aspectul teandric al creaţiei. „Copiii născuţi şi crescuţi nu iau loc în afara legăturii dintre soţi, ci ei sporesc în mod esenţial comuniunea dintre soţi, prin responsabilitatea comună în care ei se unesc, deci adâncesc esenţa căsătoriei, care fără copii se sărăceşte de substanţa spirituală interioară. Soţii devin în acest caz, de cele mai multe ori, o unitate egoistă în doi, poate de un egoism mai accentuat decât cel de unul singur, pentru că un soţ are în celălalt aproape tot ce-i trebuie pentru a se satisface în ordinea material – trupească şi pentru a nu suferi nici de singurătate atât de mult ca cel închis în egoismul de unul singur.”12
 
         Iubiţi fii duhovniceşti,
         Sfânta Familie din peştera Betleemului ne aduce astfel bucuria mântuirii, bucurie ce nu poate fi făcută posibilă dacă nu îi vom urma exemplul. Hristos se naşte şi pune început răscumpărării noastre. Dar libertatea omului în faţa lui Dumnezeu ne constrânge pe fiecare să deschidem uşa Celui care vine să ne aducă mântuirea. Şi, nu întâmplător, El ne pune în faţă exemplul vieţii de familie în sensul de „mică biserică”. Exemplele vechi-testamentare sunt continuate de cele ale familiei Sfântului Ioan Botezătorul şi a Maicii Domnului, culminând cu Sfânta Familie a Mântuitorului. Astfel, poate tocmai din sânul familiei trebuie începută formarea tinerilor ce trebuie crescuţi aşa cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, ca Oameni pentru lume şi Îngeri pentru ceruri.
         Rugăm pe Hristos, Cel născut în peştera Betleemului, să aducă şi în casele fiecăruia dintre dumneavoastră pacea, bucuria şi lumina ce au înconjurat Sfânta Sa Familie în momentul venirii Sale în trup spre mântuirea noastră.
         Vă îmbrăţişează cu dragoste întru Hristos Domnul şi vă transmite arhiereşti binecuvântări, al dumneavoastră părinte,
 
b_139_63_16777215_0___pics_misc_PS__signature.jpg
EPISCOPUL SEVERINULUI ŞI STRAHIEI