Mitropolia Severinului

 

 

              Înfiinţarea. În cursul anului 1370, domnitorul român domnitorul Vladislav I (Vlaicu Vodă) (1364-1377) a făcut demersurile necesare pe lângă patriarhia ecumenică pentru a înfiinţa în Ţara Românească o nouă mitropolie, la Severin. Legat de începuturile acestei noi instituţii ne vorbesc unele documente reproduse în „Acta Patriarchatus Constantinopolitani”. Primul este „un pitac (πιττακιον)  al mitropolitului Iachint al Ungrovlahiei” adresat, în anul 1370, patriarhului ecumenic din acea vreme, Filotei. În acest document, Iachint îşi manifesta intenţia de retragere din scaunul mitropolitan. Văzând „puţina băgare în seamă” de care se bucura din partea patriarhului, mitropolitul se hotărăşte să se retragă de la conducerea mitropoliei, dându-şi şi consimţământul ca în locul său să fie numit Daniil. În aceste condiţii, patriarhul ia hotărârea să menţină în scaunul de la Argeş pe Iachint, înfiinţând, totodată, pentru Daniil, o nouă mitropolie, cea a Severinului. Nu ni s-a păstrat tomosul de înfiinţare, dar se pare că, totuşi, „pentru perfectarea formelor Iachint a fost chemat la Constantinopol”.

 

          Înfiinţarea acestei noi mitropolii a avut la bază mai multe cauze sau motive:

•        Faptul că poporul ţării „se întâmpla să fie mult, ba aproape nenumărat”;

•        La un popor aşa de numeros „nu este de ajuns un singur arhiereu  ca să-l întărească duhovniceşte, să-l păzească şi să-l povăţuiască pe calea mântuirii”;

•        Teritoriul ţării crescuse, aşa cum aminteam mai sus, prin adăugarea Banatului Severinului, a Amlaşului şi a Făgăraşului;

•        Înfiinţarea unui nou scaun mitropolitan era cerută de domnitorul Vladislav, de mitropolitul Iachint şi de dregătorii ţării;

•        Exista în zonă o puternică acţiune prozelitistă catolică întreprinsă de călugării franciscani şi pornită de papa Urban V, ajutat de regele Ludovic cel Mare al Ungariei. Acesta din urmă era interesat de extinderea influenţei sale la sud şi est de Carpaţi iar catolicizarea acestor teritorii l-ar fi ajutat în demersurile sale. Tot aici trebuie amintit faptul că în această perioadă se întâlnesc câţiva episcopi catolici de Severin iar în timpul domniei lui Nicolae Alexandru Basarab, cea de-a doua sa soţie, doamna Clara, sprijinise pătrunderea şi răspândirea învăţăturii catolice în rândurile populaţiei locale;

•        Părintele academician profesor Mircea Păcurariu aminteşte între motivele care au dus la înfiinţarea unei noi mitropolii şi dorinţa domnitorului şi a dregătorilor ţării de a avea „un mitropolit mai tânăr, capabil să răspundă la multiplele cerinţe duhovniceşti ale credincioşilor”.

 

           Reşedinţa şi jurisdicţia Mitropoliei Severinului. Despre locul unde şi-a avut reşedinţa noua mitropolie părerile istoricilor sunt diferite, fiind amintite ca posibile oraşe de reşedinţă Severinul, Râmnicul şi Strehaia. Sediul iniţial al acestei mitropolii a fost la Severin, din moment ce Atanasie, succesorul lui Antim, purta titlul de mitropolit al Severinului  (Dan I şi apoi Mircea cel Bătrân, ca stăpânitori ai Banatului Severinului s-au îngrijit şi de administraţia bisericească din acest teritoriu, obţinând pentru „mitropolitul unei părţi a Ungrovlahiei” titlul de mitropolit al Severinului), iar viaţa monahală din zonă a cunoscut în această perioadă o înflorire deosebită. Prezenţa Sfântului Nicodim de la Tismana aici şi ridicarea în zonă a mai multor mănăstiri însemnate vin în sprijinul acestei păreri. Având în apropiere o reşedinţă mitropolitană, Sfântul Nicodim va fi considerat că este potrivit ca ţinutul Mehedinţiului actual şi împrejurimile sale să fie locul unde să-şi ducă la îndeplinire planurile sale de reorganizare a monahismului românesc, bucurându-se astfel şi de sprijinul ierarhilor de Severin. De altfel, şi astăzi se păstrează la mănăstirea Tismana o bederniţă şi un epitrahil dăruite sfântului lăcaş de mitropolitul Antim. Cele două obiecte sunt de o valoare deosebită, fiind lucrate în fir de aur şi de argint. Prezenţa celor două odoare la Tismana l-a determinat pe părintele Dumitru Bălaşa să considere că, „după ocuparea Severinului de către unguri, Antim a rezidat o vreme la Tismana”. De altfel, problema mutării scaunului mitropolitan de la Severin spre alte locuri mai ferite rămâne deschisă, mulţi istorici considerând că şi după anul 1419 (când ungurii ocupă din nou banatul Severinului) mitropolia Severinului a continuat să existe, mitropolitul din acele vremuri mutându-şi sediul la Tismana, Cozia şi mai apoi la Strehaia. În acest sens, tradiţia ne spune că scaunul băniei româneşti de la Severin s-a mutat după ocuparea acestor teritorii de către unguri într-o zonă aflată sub stăpânire românească, mai precis la Strehaia. În aceste condiţii pare posibil ca Strehaia să fi fost pentru un timp şi sediul vechii mitropolii a Severinului, căci ştim că autoritatea bisericească urma autoritatea politică iar pe o veche pisanie de la mănăstirea Strehaia (pierdută astăzi dar păstrată prin transcrierea ei, în 1759, într-un pomelnic de către egumenul mănăstirii din acele vremuri) scria: Aciastă sfăntă mănăstire Strehaia ce au fost mai înainte vreme şi episcopie, unde să cinsteşte şi să prăznuieşte hramul sfintei de viaţă făcătoarei  şi nedespărţitei Troiţe,- fost-au zidită din temelia ei de prea bunul creştin, răposatul Domn Eu Matei Basarab Voevod şi au închinat-o lui Dumnezeu a fi mănăstire de sfinţi părinţi călugări. Iar după ani mulţi ai pristăvirii sale, când au fost în zilele bunului creştin şi luminatului Domn Io Grigorie-Voevod, în domnia mării sale, la anul 1673,- socotitu-s-au dinpreună cu toţi cinstiţii sfetnicii mării sale şi au tocmit şi au aşezat această sfântă mănăstire a fi Episcopie a Ţării Româneşti, pentrucă mai dinainte vreme au fost iarăşi episcopie aici, ci fiind surpată mult de puterea varvarilor, s-au mutat scaunul al Râmnic” . Aşadar, chiar dacă astăzi nu cunoaştem numele nici unui mitropolit care să fi rezidat la Strehaia, este posibil ca, pentru o scurtă perioadă de timp, în secolul al XV-lea, sediul vechii mitropolii a Severinului să fi fost aşezat aici. Datorită prigonirilor „varvarilor” turci, ea se va fi desfiinţat pentru a fi reînfiinţată din nou, la începutul veacului al XVI-lea, la Râmnic (de această dată ca episcopie). La obiecţia că dacă lucrurile s-ar fi petrecut aşa, mitropolia trebuia să se fi mutat spre sfârşitul secolului al XV-lea, odată cu mutarea băniei, la Craiova se poate răspunde simplu: până la mutarea sediului băniei de la Strahaia la Craiova, mitropolia se desfiinţase datorită presiunilor şi persecuţiilor turceşti.

          Cât priveşte locaşurile de cult ale Mitropoliei Severinului, acestea trebuie să fi fost biserica medievală cu contraforturi, aflată în imediata apropiere a cetăţii Drobeta, locaşul fiind cunoscut în tradiţia locală sub numele de „Catedrală a Mitropoliei Severinului” (atâta vreme cât această instituţie ierarhică şi-a avut sediul la Severin) şi vechea biserică a mănăstirii Strehaia (pentru perioada de timp cât mitropolia a fiinţat la Strehaia).

          În ceea ce priveşte jurisdicţia noii mitropolii, marea majoritate a istoricilor consideră că aceasta se întindea peste „jumătate” din ţară, adică ţinutul din dreapta Oltului, inclusiv Banatul Severinului.

           Pe lângă credincioşii din dreapta Oltului (inclusiv Banatul Severinului), mitropolia Severinului a avut sub jurisdicţia ei şi pe românii transilvăneni, cel puţin a celor aflaţi în Banatul actual (aşa se poate explica de ce Caransebeşul se putea numi „episcopia Severinului”) şi în partea de sud a Transilvaniei, iar odată cu desfiinţarea scaunului ierarhic de la Severin, tradiţia şi competenţele spirituale ale vechii mitropolii, în ceea ce priveşte credincioşii transilvăneni, au fost preluate de ierarhii ardeleni de la Feleac care vor păstra, pentru o vreme, în titulatura lor şi atributul de „al Severinului”.

           

           Mitropoliţii Severinului. Antim Critopulos. Aşa cum am amintit, primul mitropolit de Severin a fost Antim Critopulos. Purta din botez numele de Daniil şi ajunsese dicheofilaxul  patriarhiei ecumenice. A ajuns în Ţara Românească în vara anului 1370, fiind trimis de patriarhul Filotei să „cerceteze în ce măsură erau adevărate acuzele ce se aduceau mitropolitului Iachint”. Odată ajuns aici, s-a convins că Iachint nu greşise cu nimic iar la întoarcere a luat şi scrisoarea mitropolitului către patriarhul Filotei. În urma cererilor venite atât din partea lui Iachint dar şi din partea  domnitorului Vladislav şi a boierilor ţării, sinodul de la Constantinopol a hotărât numirea sa ca mitropolit al noii instituţii ierarhice create la Severin. În octombrie 1370, a fost tuns în monahism sub numele de Antim iar în noiembrie, acelaşi an, a fost hirotonit arhiereu, oferindu-i-se totodată şi rangul de locţiitor al scaunului de Melitene. După instalarea sa, Antim apare în documentele patriarhale împreună cu Iachint sau Hariton (urmaşul lui Iachint), semnând „Ό ταπεινός Μητροπολίτης Ούγγροβλαχίας Ανθιμος” (smeritul mitropolit al Ungrovlahiei, Antim). Se pare că Antim nu a fost tocmai mulţumit cu hirotonia sa ca mitropolit al unei părţi a Ungrovlahiei (supusă în permanenţă presiunii statului maghiar catolic), fiind frustrat şi de faptul că după moartea lui Iachint fusese ales ca mitropolit al Ţării Româneşti Hariton. În aceste condiţii se va fi retras la o mănăstire de pe lângă Constantinopol, continuând însă să participe la lucrările sinodului patriarhal în calitate de mitropolit al unei părţi a Ungrovlahiei, căci prin anii 1379-1381, participa la şedinţele sinodului patriarhiei ecumenice fiind întâlnit în actele sinodului cu titlul de „locţiitor al scaunului mitropolitan din Nicomidia” şi ocupând locul al şaptelea între membrii sinodului patriarhal . În luna mai 1381, semna în locul al IV-lea un act de întărire a păcii dintre doi rivali la tronul Imperiului, ambii din familia Paleologilor: Ioan şi Andronic. La 23 noiembrie 1381, se afla din nou la Constantinopol, participând la lucrările sinodului patriarhal. Este pentru ultima dată când îl mai întâlnim în calitate de mitropolit al Severinului, după această dată, Antim fiind întâlnit ca mitropolit al Ungrovlahiei, locul său la Severin fiind luat de Atanasie. Trebuie remarcat că în timpul său a fost construită mănăstirea Tismana şi a fost refăcută Vodiţa. A purtat  corespondenţă cu patriarhul Eftimie al Târnovei (1375-1393) pe seama unor tulburări ivite în Biserica ortodoxă de la nord de Dunăre (fără să ştim în ce au constat aceste tulburări şi pe seama căsătoriei a doua, a treia şi a patra. Pe prima, patriarhul îl îndemna să o accepta dar numai cu darea unui canon iar pe cea de-a doua şi a treia să nu le îngăduiască sub nici un motiv. În 1388-1389, aflându-se la Constantinopol, a fost lovit de o boală grea. Crezând că va muri, a lăsat arhieria şi a îmbrăcat marea schimă monahală sub numele de Timotei. S-a însănătoşit şi i-a fost îngăduit de sinodul patriarhal, la 15 februarie 1389, să „aibă arhieria ca şi mai înainte”, deşi acest lucru era împotriva canoanelor. La 8 ianuarie 1392, se afla împreună cu Atanasie, Mitropolitul Severinului, ca martor, în fruntea divanului domnesc, într-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân referitor la Mănăstirea Cozia. Nu cunoaştem cu exactitate data morţii sale dar aceasta se va fi petrecut după 1401 deoarece, în luna mai a acestui an, patriarhul ecumenic Matei I (1397 - 1410) îi scria, rugându-l să-l primească în eparhia sa pe un preot moldovean pe nume Isidor, chiar dacă acesta fusese hirotonit de mitropolitul Iosif al Moldovei, pe atunci nerecunoscut de patriarhia ecumenică. Preotul mai sus amintit călătorise până la Constantinopol pentru a se plânge sinodului patriarhal de nedreptatea ce îi fusese făcută de ierarhul din Ţara Românească. În ceea ce priveşte locul de odihnă, se pare că vrednicul mitropolit a fost îngropat „undeva în jurul vechii Mitropolii de la Argeş”.

          Atanasie (1382 - 1403), a fost al doilea mitropolit al Severinului. În anul 1381, mitropolitul primat al Ţării Româneşti, Hariton, moare, iar locul lui este luat de Antim Critopulos, mitropolitul Severinului. În locul său, la Severin, este numit de sinodul patriarhal, Atanasie. Nu cunoaştem prea multe date despre viaţa sa. Se pare că era tot grec de neam, şi fusese mitropolit de Perga şi Attalia . În Acta Patriarchatus Constantinopolitani nu ni s-au păstrat nici actul alegerii şi nici actul hirotonirii lui ca mitropolit al Severinului. Este întâlnit pentru prima dată la şedinţele sinodului patriarhal, în iulie 1389. În actele acestui sinod îl găsim semnat, după mitropolitul Amasiei „Τω έτέρω Ούγγροβλαχίας Άθανασίω” (celălalt al Ungrovlahiei, Atanasie) . Faptul că este amintit prima dată ca mitropolit de Severin abia în 1389, deci după opt ani de la strămutarea lui Antim la Argeş, nu înseamnă că Atanasie nu a putut fi mitropolit al Severinului înainte de această dată. În ianuarie 1392, este amintit ca martor, în fruntea divanului domnesc, într-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân referitor la Mănăstirea Cozia, alături de Antim. La 6 noiembrie 1396, participa la îndeplinirea formalităţilor de chemare în judecată a mitropoliţilor din Goţia şi Cherson, semnând după mitropolitul Cizicului. În 1397, îl întâlnim la Constantinopol, atât cu prilejul alegerii arhiepiscopului de Imbros cât şi cu alte ocazii. În 1400 merge iarăşi la Constantinopol, cu prilejul alegerii mitropolitului Laodiceei, semnând şi alte hotărâri ale sinodului. Întâlnim acum formularea „του Ούγγροβλαχία κατά τον Σεβερίνον” (al Ungrovlahiei dinspre Severin). În vara anului 1401 ia parte, din nou, la şedinţele sinodului patriarhal. Ultima menţiune despre el o avem din anul 1403. Mitropolitul Atanasie s-a alăturat duşmanilor patriarhului Matei I, în frunte cu Macarie al Ancyrei, refuzând orice supunere faţă de patriarh şi împăratul Manuil II Paleologul (1391-1425). Acest fapt explică de ce, după 1403, Atanasie nu mai este amintit în nici un document al patriarhiei ecumenice: fie a fost caterisit, fie (bucurându-se de sprijinul lui Mircea cel Bătrân ) a fost lăsat mitropolit dar n-a mai fost primit la şedinţele sinodului. Există şi posibilitatea ca el să se fi stins din viaţă. Chiar dacă va fi rămas mitropolit, datorită atitudinii sale, el nu a mai fost trecut în scaunul mitropolitan de la Argeş după moartea lui Antim.

           

           Desfiinţarea Mitropoliei. După anul 1403, nu mai avem date despre Mitropolia Severinului, fapt ce a determinat pe majoritatea istoricilor să considere că aceasta s-a desfiinţat, „dacă nu în 1403, cel mai târziu după anul 1419”. Aşadar, prima ipoteză este că mitropolia s-a desfiinţat chiar în 1403, odată cu caterisirea lui Atanasie (dacă se va fi petrecut acest lucru) sau odată cu moartea acestuia (în cazul în care a fost lăsat în scaun). În locul său, sinodul patriarhal nu va mai fi ales pe nimeni, poate ca o pedeapsă pentru faptul că ierarhul acestor locuri se ridicase împotriva patriarhului ecumenic şi a împăratului bizanţului. Cea de-a doua ipoteză sugerează că mitropolia s-a desfiinţat în jurul anului 1419, odată cu ocuparea Banatului Severinului de către regatul maghiar catolic. În acest caz, ea trebuie să fi continuat să existe atâta timp cât Banatul Severinului a continuat să facă parte din Ţara Românească, ori, în acest sens, aflăm că, la 1 iunie 1421, Radu Voievod îşi adăuga la titulatura lui şi pe aceea de „domn al Banatului Severinului”. Cea mai probabilă este o a treia ipoteză, anume aceea a mutării scaunului mitropolitan de la Severin spre alte locuri mai ferite, mitropolia Severinului continuând probabil să existe modest, dar să existe şi după 1419. Ea îşi va fi mutat sediul la Tismana, la Cozia şi mai apoi la Strehaia. Aşa cum aminteam şi mai sus, tradiţia ne spune că scaunul băniei româneşti de la Severin s-a mutat după ocuparea acestor teritorii de către unguri într-o zonă aflată sub stăpânire românească, mai precis la Strehaia. În aceste condiţii pare posibil ca Strehaia să fi fost pentru un timp şi sediul vechii mitropolii a Severinului, căci ştim că autoritatea bisericească urma autoritatea politică iar pe o veche pisanie de la mănăstirea Strehaia scria: ,,Aciastă sfăntă mănăstire Strehaia ce au fost mai înainte vreme şi episcopie, unde să cinsteşte şi să prăznuieşte hramul sfintei de viaţă făcătoarei  şi nedespărţitei Troiţe,- fost-au zidită din temelia ei de prea bunul creştin, răposatul Domn Eu Matei Basarab Voevod şi au închinat-o lui Dumnezeu a fi mănăstire de sfinţi părinţi călugări. Iar după ani mulţi ai pristăvirii sale, când au fost în zilele bunului creştin şi luminatului Domn Io Grigorie-Voevod, în domnia mării sale, la anul 1673,- socotitu-s-au dinpreună cu toţi cinstiţii sfetnicii mării sale şi au tocmit şi au aşezat această sfântă mănăstire a fi Episcopie a Ţării Româneşti, pentrucă mai dinainte vreme au fost iarăşi episcopie aici, ci fiind surpată mult de puterea varvarilor, s-au mutat scaunul al Râmnic”. Aşadar, chiar dacă astăzi nu cunoaştem numele nici unui mitropolit care să fi rezidat la Strehaia, este posibil ca, pentru o scurtă perioadă de timp, în secolul al XV-lea, sediul vechii mitropolii a Severinului să fi fost aşezat aici. Datorită prigonirilor „varvarilor” turci, ea se va fi desfiinţat pentru a fi reînfiinţată din nou, la începutul veacului al XVI-lea, la Râmnic (de această dată ca episcopie). La obiecţia că dacă lucrurile s-ar fi petrecut aşa, mitropolia trebuia să se fi mutat spre sfârşitul secolului al XV-lea, odată cu mutarea băniei, la Craiova se poate răspunde simplu: până la mutarea sediului băniei de la Strahaia la Craiova, mitropolia se desfiinţase datorită presiunilor şi persecuţiilor turceşti. Plecând de la aceste ipoteze, rămâne ca cercetările viitoare să stabilească data şi împrejurările exacte în care Mitropolia Severinului şi-a încheiat existenţa.

          În încheiere, putem afirma că, deşi nu a avut o existenţă prea îndelungată (datorită vremurilor potrivnice), Mitropolia Severinului a avut, în Oltenia şi nu numai, un rol foarte important şi anume cultivarea şi apărarea credinţei ortodoxe. În acest sens, mitropolitul Firmilian afirma că înfiinţarea acestei mitropolii „a rămas expresia celei mai înalte organizări bisericeşti în părţile oltene, bazată pe un bogat şi iniţial fond ortodox şi pe luptele de conservare a acestui fond, care era, în acelaşi timp şi un fond naţional” .